sâmbătă, 28 martie 2009

Ora Pămîntului


…Şi a fost 28 martie, iar mai apoi au venit ceasurile opt şi jumătate seara. Şi am stins lumina. Doar primul moment este puţin bulversant: trecerea de la incandescenţa becului, la pîlpîiala roşiatică a unei lumînări… apoi, ochiul se obişnuieşte şi te simţi ca-ntr-o pictură olandeză.
După 60 de minute, am dus mîna la întrerupător, iar albul electric a umplut din nou camera. “Nu mai laşi lumina stinsă?”, a întrebat Nicodim. “Cînd mai facem aşa?”

4 comentarii:

Catalin spunea...

Imi aduc aminte ca inainte de revolutie erau aproape zilnic 'ore ale pamantului'. Lampa cu gaz era la indemana in bucatarie :-) mai ales cand trebuia sa facem lectii...

Roxana spunea...

he,he ce fain! :-)
cred ca daca stam sa-i ascultam, in inocenta lor, copiii ne readuc mereu in prezent frumusetea lucrurilor simple. si in ce priveste "ora pamantului", Nicodim a pus punctul pe "i" intreband "cand mai facem asa?". de ce oare noi, adultii, avem uneori nevoie de chestii complicate, precum pretextul unei miscari globale ca sa aratam ca ne pasa? de ce uitam sa traim asa in fiecare zi, mai ales cand poate fi atat de cald si de intim, ca-ntr-o pictura olandeza!?...

Victor spunea...

Am un prieten (Pepi Viehmann) care a stat care a stat cateva zile in pestera la lumina lumanarii!
Daca te antrenezi, usor, usor il ajungi.

Kats spunea...

Faina prezentare, eu am stat agatat de balcon asteptand sa vad bradul din jurul meu stingandu-se .. dar se pare ca nu se poate uita nimeni la meci cu lumina stinsa :D

pup.