Noul sedane de la Dacia Renault

Paparazzo pe autostradăVineri, că tot se pregătea de week-end, pe autostrada dinspre Bucureşti spre Piteşti am văzut buluc de maşini mascate, de-am crezut mai întîi că vreun musulman integrist şi-a scos la plimbare haremul auto. Totuşi, roşiaticele numere cu “probe” m-au făcut să cred că e vorba de blajina Dacia-Renault, iar vălurile cu sîrg lipite peste botul şi poponeaţa maşinii nu-s al’ceva decît un teasing menit să întărîte consumatorii de maşini piteştene, că de secret nici nu poate fi vorba, din vreme ce peste tot se vorbeşte, mai mult ori mai puţin oficial de lansarea unui sedane… Aşasar, cuminţele, maşinile rulau la un regulamentar 130 km / h, conduse de piloţi şi pilotese ce rumegau, placid, chewing-gum, ori fumau, palmat, pe gemuleţele deschise preţ de cîteva degete. Odat’ ajuns acasă, în faţa unui mojito cu multă mentă, am purces să mă uit la pozele făcute. Şi, încet-încet am tras următoarele concluzii: - formula aleasă pentru vitrajul lateral şi pentru stîlpii de rezistenţă pare luată cu copy / paste de la Megane; - linia arcuită a portbagajului, într-o vagă amintire de edge-design, trimite izbitor spre Ford Focus - se poate să asistăm la un nou rebranding, sigla părînd a circumscrie unui oval de tip Ford (acu’ însă, mai e o variantă care vine pe filiera teoriei conspiraţiei: poate însuşi Ford s-a apucat să testeze maşinile pe autostrăzile ce se-ntind sub cerul senin al patriei noastre, cu numere banale de Argeş, ca să facă misterul mai adînc şi s-arunce mîţa-n curtea Renaultului, după principii împrumutate din romanele poliţiste; căci unde te ascunzi cel mai bine dacă nu într-o mulţime şi, unde stau mai bine pitite nişte maşini noi, daca nu în dosul unor numere de probă din Piteşti…) - farurile şi calandrul par destul de asemănătoare cu cele de la Sandero
- ca ţinută generală se prezintă bine, rămîne de văzut pe mai departe…

PS:

Pentru cei interesati de aceste fotografii, la o dimensiune mai mare, sugerez initierea unei discutii pe mail

Olympus Strike Again (underwater)

Dupa cum promisesem mai pe la începutul verii, voila, revin cu o completare, subacvatică de data aceasta, a review-ului făcut pentru Olympus µ 550WP...
Pentru că în weekend la Bucureşti se anunţa un cuptor decent de 40 de grade, opţiunea era firească: moşia lui Onuţ, pe Valea Topologului.
După o autostradă fierbinte şi un drum sinuos via Curtea de Argeş, am simţit răcoarea de la poalele Făgăraşului cum mi-a strîns umerii, la coborîrea din maşină...
Urmarea a fost cea firească pentru vineri seara: am băut un ciocănel de ţuică împreună cu Onuţ şi m-am scufundat într-un somn moale şi pufos...Sîmbătă dimineaţă, pentru că era soare şi pentru că băieţii de-abia aşteptau să pornim în expediţie, am luat-o, teleap-teleap, pe Valea Topologului. Rîul curgea subţire, printre pietre rotunde, luate parcă de la "Bricostore", de la raionul "amenajări pentru grădină".
Undeva, în sus pe firul apei, am găsit un bolovan mare, ce făcuse o mică piscină şi un topogan. Locul perfect!
Acolo am petrecut aproape două ceasuri... Iar fotografiile sînt făcute cu micul Olympus.

Compay Segundo

Felix şi Silvia ne-au invitat la Compay Segundo. Cînd m-a sunat Felix, eram la atelier şi m-am sufocat de plăcere, la gîndul că voi asculta, live, ritmurile cubaneze (să-i dea Dumneyeu sănătate domnului Andreescu, că de la dînsul am ascultat, acum multi ani, prima data, de pe CD-uri atent piratate, Compay Segundo, Ibrahim Ferer şi Buena Vista Social Club)...
În graba de a ajunge la concert, am uitat să îmi iau însă, prietenosul 40D ori fidelul 350D... Aşadar, iată-mă la concert, frîngîndu-mi mîinile a stearpă disperare fotografică...
Noroc cu Lumix-ul lui Felix. Once again, Felix saved the day!
Şi au început cîntările... Sonorităţi ca vălătucii ţigărilor cubaneze se mlădiau, aidoma fetelor ce dansau, inspirînd arome de mojito ori rom alb...
Cred ca va trebui să fac efortul de a ajunge la Havana, peste ceva vreme, cu băieţii mei! Şi, aidoma lui Hemingway, cred că mă voi trage într-acolo, după ce, peste cinci cincinale, apuca-mă-voi din nou de fumat!

Migrena de dimineaţă

La cinema

Că tot am rămas home alone, sor-mea a decis să-mi ridice nivelul cultural şi să mă branşeze la ultimele tendinţe. Ma rog, nu chiar ultimele, sper să mai urmeze şi altele. Dar aşa se spune…

Ca să revin; după ce am văzut expoziţia de fotografie René Magritte la MNaR, aşa, într-o continuare a naturalului suprarealist, am poposit, pe la ceasurile opt de seară, la cinema. Cinema Patria. Unde rula “Le Parfum de la dame en noir” (2005, regia: Bruno Podalydès).

În sala veche, cu scaune incomode şi cu apucături dadaiste, ce împing responsabilitatea susţierii fundului ce şi-a plătit, corect, biletul, spre neantul dintre rînduri, am parcurs, cuminte şi corect, prima oră a decriptării mesajului cinematografic. Imagine clară, aromă de Boris Vian şi L’ecume du jour. Plus, amintirea unui L'age d'or (1930, Luis Bunuel) văzut, la început de mileniu, undeva, la o expoziţie, la Centrul Pompidou.

După care, prima oră (cît să ceri, în fond, de la 60 de minute?) s-a încheiat şi, logic, a urmat cea de a doua oră de film.

Brusc, scaunul a devenit omenos. Fesele mi s-au agăţat de cîteva droturi ce-şi iţeau monturile prin pluşul ros al scaunului şi, apoi am clipit. Cînd am ridicat pleoapele, tocmai începea să curgă genericul…

Migrena de dimineaţă

FERICIRE LA JUMATE'

Fericirea mediocră este o flacără ce arde alimentată de vodkă ieftină şi care, în urma combustiei, lasă-n urmă dureri de cap şi de stomac, grefate însă pe mulţumirea de a nu fi cheltuit prea mult. Pentru că, dacă o fericire de juma' de kil euforizează suficient cît să-l vezi omenos pe Iliescu şi victimă pe Ceauşescu, preţul plătit e pe măsura oricărui buzunar peticit.

Iei sticla, laşi pe masă trei lei juma', faci cu ochiul spre vînzător, complice, într-un soi de " doar noi doi ştim ce-i cu adevărat bun " şi ieşi.

În doua-trei ore ai tot timpul să legumeşti licoarea cristalină, devenind, rînd pe rînd, cînd judecător, cînd filosof stoic, cînd satrap, cînd iertător… Iar la finalul sticlei, scurgi ultimele picături de etilic amestecat cu glicerină şi apă şi, plescăind a mulţumire, dacă te mai ţin picioarele, poţi porni înapoi spre dugheană, să cumperi altă fericire la juma' de kil.

Mecanismul după care funcţionează circuitul vodkăi în natură e destul de simplu: distileria (mai mult sau mai puţin clandestină) face licoarea magică, sticlele goale în timpul ăsta stau la înmuiat în hîrdaie pline cu o leşie jegoasă, dup-aia mîini vioaie iau sticlele, le clătesc (oarecum) de zoaie, vodka este turnată în sticlele aranjate pe mese, o mînă păroasă şi vînjoasă de bărbat bate capsele pe sticle, apoi un copil ori o femeie lipeşte mirificele etichete, cu un clei de oase urît-mirositor, maroniu şi de consistenţa iaurtului.

Beutura-i gata şi numa' bună de a fi servită. Apoi, tot ce mai trebuie e ca bizonul mioritic să facă gestul de a duce mîna la buzunar, că-n rest, miscarile vînzătorului (şi, implicit, fericirea la jumate') vin de la sine.

Sîmbătă. Prin Bucureşti