sâmbătă, 22 decembrie 2007

Pour la bonne bouche: (inca) 33 de ore la Sibiu

‘cause you’re always bitching
You cant hold back the time
Searching for teasure or something to hold
Well find our pleasure in the cast you mond
Generation clash
Accept - Generation clash



Trebuie sa fac o imagine landscape, cu Piata Mare, Bradul de Craciun, ma rog, chestii de gen si anotimp. Bla-bla cu beteala si funda, dar pina la urma, eu mi-am ales meseria si nu am de ce sa ma pling, pentru ca, de cele mai multe ori, de fapt, fac ce imi place. Era previzibila deplasarea la Sibiu si, de-abia o asteptam. In plus, sincer vorbind, am preferat intotdeauna basicile din talpa statului in birou si bataturilor la fese. Iar nostalgia presei o am intiparita-n inima, aidoma cearcanelor ce-mi semneaza, sub ochi, pontajul multelor nopti nedormite.
Trenul a oprit in gara la 21,15. Ma opintesc si cobor icnind rucsacul cu aparatura si, mai apoi, geanta cu citeva haine necesare pentru cele 33 de ore pe care urmam sa le petrec in acest oras ce ma trimite cu gindul la mitul eternei reintoarceri. Sunt un Odiseu, iar Penelopa este insusi orasul care ma (tot) asteapta, in ciuda divagatiilor mele, cu iz regatenesc, pline de inconsecvente contradictii si (auto)negatii.

Lumini calde si marunte tremura atirnate intre stilpi in vreme ce o ploaie marunta si rece, aidoma jetului de stranut, mi se lipeste de ochelari. Iau un taxi si, urmatoarea oprire e la hotel. Trei sferturi de ceas mai tirziu, dupa ce mi-am transformat camera de hotel intr-un mic laborator digital, am iesit pe Corso cu trepiedul, aparatul foto (cu un 17-40 USM f4) si o umbrela incomoda ce-mi oferea, doar placebo, confortul moral c-ar putea proteja, cit de cit, lentila de ploaia ce-si tistuia picaturile, ca-ntr-o scuipatura agera de puradel cu strungareata.
Lumini galbene si lumini albe mingiie cu voluptate aproape carnala, zidurile vechi, intr-o subliniere a senzualitatii medievale, data de ansamblul Pietii Mari. Postmodern, acesta e termenul ce defineste cel mai bine Sibiul. Citate arhitectonice, bolti gotice, stucatura baroca, vitralii cu trimiteri romanice, casa calfelor, cu un compas ce se-mpleteste organic cu un echer, puse chiar la intrare, Pasajul Scarilor, Curtea de Fier, Podul Minciunilor, Piata Mica, Mitropolia, Turnul Sfatului... Peste toate, stele de neon te trimit cu gindul la un Bethleem pop, la o Scena a Nasterii, reinterpretata serigrafic printr-o abordare de tip Andy Warholl...
Si, intr-o cumplita constanta jilava, ploaia nu inceteaza sa cada, insinuanta si enervanta, precum propaganda comunista si PR-ul corporatist...
Gasesc unghiul care ma intereseaza, pun trepiedul, vintul imi intoarce umbrela pe dos, scot aparatul din geanta, il pun pe trepied, vintul iar imi intoarce umbrela pe dos, mi-e frig si jeansii mi-s uzi de la pulberea de apa rece care vine din toate partile, reglez expunerea, fac scharful, vintul imi intoarce din nou umbrela pe dos (ori e proasta, ori ii place !), declansez aparatul si, constat ca lentila s-a umplut, intre timp, de apa asa ca, scot peticul de matase, sterg pulberea de apa si ma rog sa imi iasa urmatoarea poza...
Dupa trei ceasuri de truda izbutesc sa am imaginile ce-mi sunt trebuincioase si, cu hainele mustind de apa ma intorc, tragindu-mi nasul, la hotel.
La ora 8,00 suna ceasul. Ma dau cu greu jos din pat, ma simt ca batut cu lantul si o lejera migrena ma mingiie de la frunte spre ceafa. Nu-i nimic, trece c-o cafea. Si nu-i bai: daca nu trece de la prima, sigur va trece de la a doua ori a treia !
N-am parte de un Breakfast at Tiffany’s dar ma declar multumit si de cel de la Ramada... E ora 9,30. Mai am de petrecut doar 21 de ceasuri in Sibiu... Realizind asta am o vaga stringere de inima, ca atunci cind, pe undeva, printr-o tirzie toamna de ’92, am lacrimat pe treptele din Montmartre la gindul ca ma intorc intr-o Românie arbitrara, condusa de gunoaie comuniste, ca Iliescu si Vacaroiu...

Telefonul suna. Gata, nu mai am timp de stringeri de inima... E Cosmin, a venit sa ma ia pentru ce mai am de lucru. Trebuie sa fiu expeditiv, daca vreau sa apuc sa mai vad si orasul. Din masina apuc sa vad crimpeie de Sibiu, mozaic disparat ce imi (re)construieste amintirea copilariei.
Universitatea, Zidul Cetatii, Teatrul ramin in urma, pe rind, cind de-a stinga, cind de-a dreapta... Cu mama mergeam si ma rostogoleam pe valul cetatii. Pe mamaie am fugarit-o cu tricicleta pina la Teatru.
Dupa prinz am terminat. String trepiedul, verific inregistrarea de pe banda, inchid camera. Totul e OK. Drept pentru care, Cosmin ma duce din nou la hotel, unde drumurile ni se despart. El pleaca in alergaturile sale cotidiene, in vreme ce eu las aparatura video si iau rucsacul cu aparatele foto. Cind ies din hotel inarmat pentru gherila fotografica, ceasul arata 2,30 de dupa-amiaza. Ceea ce insemna ca mai aveam la dispozitie doar 16 ore de petrecut in Sibiu...


Pedntru ca Murphy sa doarma linistit, iata, dupa numai citeva minute de la iesirea din hotel, o ploaie marunta a reinceput sa cada insinuant. Din pacate, nici o sansa sa devina zapada.
Cu parcimonie scot aparatele foto, intr-o echilibristica stranie: intre obraz si umar string minerul umbrelei, pe care vintul o invirteste drept miscare isteata de vodevil; fara sa pun rucsacul pe jos, extrag cu greu din el cind 30 D, dotat cu clasicul 17-40, cind 350 D, pe care, zoomul 70-200 (USM, f4) arata cam ca o bazooka. Intre dinti string cureaua aparatului, in vreme ce ma chinui cu o singura mina sa inchid fermoarul rucsalului. Invariabil, se gaseste cite ceva care sa se prinda in el si sa-l blocheze, punindu-mi astfel la grea incercare rabdarea prea scurta.


De-odata am o revelatie. Undeva, intre strada Xenopol si strada Tribunei, gasesc un pasaj ingust,

un loc pe care nu-l identificam clar, geografic, dar, a carui prezenta o simteam. Un loc pe care il stiam din vise. Un loc de trecere si nu numai. Un pasaj ce ancoreaza nivele de existenta, permitind tranzitii. Tremur de emotie si vreau sa surprind cit mai mult si cit mai bine pasajul. Fotografiez cu 17-40.


Jumatate de ceas mai tirziu sunt la Galeria de arta moderna a Muzeului Brukental. Ii povestesc Livianei de pasaj, in vreme ce ea ma asculta politicoasa.

Evident, stie pasajul. Entuziasmul cu care prezint momentul acestei descoperiri probabil ca amuza. Pe mine insa, ma linisteste... E o reasezare, in matca, a identitatii mele, pe care, multa vreme o crezusem alta.
Spre ora 7 seara merg sa maninc ceva. Ramasesera mai putin de 12 ceasuri pina la intoarcere.

Un comentariu:

Laura Catuneanu spunea...

Un an plin de vise implinite iti doresc si tie! Frumos ai descris Sibiul. Se vede ca ti-a ramas in suflet. Si eu am locuit in Bucuresti, dar nu am rezistat decat jumatate de an:) M-a prins capitala, dar parca imi era prea dor sa ma pierd pe-o straduta ingusta sau prin pasajul de pe Mitropoliei:)