Cel-Ce-Poartă-Jenant-Un-Nume-Mare

Cînd grăunţele din clepsidră izbesc, sonore cioburi de siliciu, timpul gata măcinat între dinţii Marelui Rechin, sonorităţile de Pink Floyd pendulează între Time şi Money. Pentru ca, de fapt, time is money şi o biată melodie, pierdută prin vălătucii netului, picură cioburi de amintiri, peste focul mocnit al pulsiunilor electorale.
Purtători jenanţi de nume celebre (Blaga, să zicem), ispravnici ai plusvalorii parciomonios vămuite, uită cum, în urmă cu optsprezece ani, din scăunele moi, cu pluş roşu, de prefecţi ai, să zicem, judeţului Bihor, aplaudau frenetic actul horticol prin care minerii, cu Ortacul-Cozma-n-frunte, au plantat in acel iunie de neuitat, floricele în Piaţa Universităţii.
Aceiaşi purtători-jenanţi-de-nume-celebre (Blaga, să presupunem, prin absurd), trimiteau în acel devreme iunie ‘90, cu minuţe moi şi jilave de graba înseilării, adeziuni, “în numele muncitorimii”, prin care susţineau reevaluarea principiilor floral-peisagistice, de la fîntîna din faţa Arhitecturii.
Optsprezece ani mai tîrziu, în acest globalizant trend de încălzire globală, penibilii-purtători-de-nume-celebre (să admitem că şi numele de Blaga poate fi tîrît, fără mari probleme, de pe Corola de Minuni a Lumii pînă-n pisoarul Vămii Oradea) uită umorile de stînga şi firicelul de salivă prelins la colţul gurii, întru sfîntă mînie proletară, cu prilejul ritmatelor ţipete de “huo!”, la adresa Golanilor, legionari-pletoşi-bărboşi-şi-ochelarişti, ce înţesau Piaţa Universităţii.
Iată cum, de aici, de la înălţimea celor optsprezece ani de la Piaţa Universităţii, aniversare-a-Majoratului-plantării-de-floricele, dacă vreţi, prefectul-vameţ (metamorfoza kafkiană ce amuşinează a buldogoasă candidatură), într-o sublimă renaştere şi autogonflare, se erijează în, teman anticomunistul-cu-guşă-cărare-pe-mijloc-şi-soluţie-pentru-orice.
Practic, un fel de “Blaga – 3 într-unul”, variantă beta şi, lejer expirată.
Eructaţia - eructează, flatulaţia - flatulează, fermentaţia - fermentează, constipaţia - constipează. Afişe portocalii, strîmb lipite-n vitrine şi pe care s-au căcat muştele josnice şi făr’ de respect pentru candidatul oranj (această veritabilă mutaţie organică a unui distilat de comunism, tras prin alambicul Revoluţiei), au transformat Capitala într-un soi de pahar lipicios de oranjadă depreciată.
Cu figură buimacă, uşor mahmură, de vameş care nu primeşte nici măcar o ciocolată Poiana, Cel-Ce-Poartă-Jenant-Un-Nume-Mare cîntăreşte din priviri trecătorii, de pe out-door-uri decolorate de soare. E acea privire a profesionistului care ştie ca, oricum, ceva-ceva, tot o să pice!