La bordel

Well, I've fucked the queen,

I've fucked Bach

I've even sucked an old man's cock

So what, so what

And I've fucked a sheep,

I've fucked a goat

I rammed my cock right down its throat

So what, so what

So what, so what, you boring little fuck

Well, who cares, who cares what you do

And, who cares, who cares about you, you, you, you, you

Metallica – So Fucking What!

1999. Eclipsa ce urma să vină stîrnea pulsiuni. Întreprinzători, hotelieri, buticari, pieţari, peşti, curve, toţi îşi frecau palmele, aşteptînd potul cel mare, umplerea năvodului şi a buzunarelor.
Tot în aşteptarea lui 11 august mă fîţîiam şi eu de colo-colo, brownian şi cu limba scoasă de căldură, lasînd urme ferme în asfaltul moale al iubitei noastre Capitale. Traseul era minimal: redacţie-casă-Motoare-casă-cinematecă-casă-redacţie-etc. Din cînd în cînd mai mă împungea ghiavolu’ culorii şi pictam.
Nu vrei să vii cu mine la 2 Mai, să fii Camera 2, într-un film al Adei, m-a întreabat Victor într-o după-amiază, la Scriitori, din dosul unei halbe brumate, grăbindu-se să mă asigure că, dacă refuz, el înţelege: N-o să prea fie rost de caşcaval; o să îţi plătească doar benzina, cazarea si potolul.
Cum orice pretext era bun însă pentru a fugi dintr-un Bucureşti în care mă băteau muştele, am acceptat chiar înainte ca Victor să ducă, din nou, halba la gura. OK, am zis şi, deja îmi mirosea a alge şi scoici. Nu, mirosul vine de la budă, a ţinut Victor să restabilească adevărul.
Probabil că, drept mulţumire că am acceptat, după ce a scormonit prin geantă, cu mina unui scamator care scoate iepurele din joben, Victor a extras o invitaţie: Uite, se inaugurează un club prin Piaţa Kogălniceanu. Open bar şi tot tacîmul. E de două persoane, mai spuse el şi oftă. Acum invitaţia era la mine.

Seară fierbinte. Aerul, în vălătuci grei, se rostogolea peste balconul garsonierei mele. Aşezat într-un lotus aproximativ analizam, împreună cu C., oportunitatea de a merge să ne facem zdreanţă, moca, pe invitaţia de la Victor. Hai, că doar socializînd, mai avem şi noi şansa să intrăm în rîndul lumii şi să ne întregim cultura generală, mă ispitea C. E prea cald, îi răspundeam, prezentîndu-i reversul medaliei. În cîrciumă va fi şi mai cald iar fetele cu care vom vorbi vor fi dintr-alea fardate la greu cu negru pe la ochi, neepilate şi asudate din belşug.
Totuşi, spre miezul nopţii coboram dintr-un taxi lîngă statuia lui Kogălniceanu.
One shot, one beer, am cerut la bar, fluturînd invitaţia. Two shots, two beers, a corectat C. Barmanul a strîmbat din nas, dar a pus (aproape) politicos halbele pe tejghea. Ce tarie? Am pufnit la unison cu C. Teqila, evident! Prompt, ne-am pomenit cu lămîie, sare şi două păhărele. Pe care, evident, Noroc!, le-am dat peste cap. Încă două! Barmanul a strîmbat din nou din nas, dar politicos (sau, mă rog, aproape) ne-a dat cele cerute.
Un ceas şi jumătate mai tîrziu (şi cinci shoturi de căciulă, precum şi cîteva beri) am ajuns la concluzia că, evident!, clubul e prost aerisit şi, din aceasta cauză, ne doare capul. Şi am plecat.
Dacă la ieşirea din club discuţia se învîrtea în jurul lui Matthew Barney şi a ciclului Cremaster, p-undeva, pe Ştefan Furtună, dialogul picase în derizoriul imaginii publicitare şi a focus-grupurilor, iar strada se-nvîrtea, lin şi uniform, în jurul nostru. Demni însă, luam azimut cîte-un stîlp, iar paşii mergeau de la sine, sinuoşi ca şi discuţia.

Psst! Băieţii vrea ceva? , ne-a întreabat, dintr-un gang, de vis-a-vis de rachetele Muzeului Militar, o ţigancă-ncovoiată şi ştirbă. Mmmm?, ne-am arătat noi skilsurile comunicaţionale. Nu vrea să servească ceva băieţii, insista secera tuciurie. Poate o cafea fără zahăr, am încercat, fără succes, să menţin ţinuta discuţiei. Ţiganca rîse cu poftă. Nu, nu ne dă cafea, dar are fete proaspete. Şi, pentru că am făcut-o să rîdă, ne face un discăunt de zile mari. Adică? Adică!
Şi am intrat. Roger, Roger, I’m in !
Curtea era lungă şi, pe lîngă pereţii coşcoviţi, aciuate în poziţii bizare, stăteau tot felul de personaje. Un puradel se juca, liniştit, într-o cădiţă crăpată, de plastic albastru. Un ţigan bătrîn, doar în maieu şi chiloţi, şedea pe două cărămizi şi sorbea vin dintr-un un pahar cu picior. Două fete (proaspete?) fumau stînd elegant, picior peste picior, pe două navete de bere. Şefa, sîntem şi noi în pauză, zice una, cu o carie cît bobul de piper, scobită taman între dinţii incisivi. Am trecut mai departe. Intrăm printr-o uşă şubredă, vopsită într-un ameţitor albastru. Înainte – un coridor placat, pe de-a-ntregul, cu gresie: pe jos, pe peteţi, pe tavan. Wow, chiar şi pe tavan, i-a scăpat lui C. Ţiganca, mîndră, s-a întors: nu că-i frumos ?
Două uşi. Faţă în faţă. Vopsite frumos, cu roşu. Se vede gestualismul celui ce a ţinut pensula. Un dripping discret transformă podeaua, lîngă uşă, într-o hartă a stării de spirit a zugravului. Nu-i sînge, zise ţiganca, văzînd privirea mea, aţintită în podea. Apoi, scurt, deschise uşa şi mă împinse în încăpere.
Acriu şi prompt olfactiv, un miros de haine murdare şi umede m-a învăluit. De după nişte perdele de plastic, a apărut duduia. Grăsulie, cu un miros de transpiraţie stătută şi cu părul vopsit blond. Mmm-bună dragule, spuse automat.

Cinci zile mai tîrziu conduceam spre 2 Mai. Eram pe Feteşti-Cernavodă şi, mîncărimi crîncene mă sfredeleau în zona pubiană. Alături de mine stătea Victor, care îmi prezenta în linii mari noile DCR-uri de la Sony ; la casetofonul maşinii, Metallica spunea bine ce spunea, iar pe bancheta din spate erau Coca şi Vasile, care îşi repetau rolurile. Pretextînd dureri de stomac, în Constanţa am oprit la un spital. Coadă, nervi. Într-un final, m-am văzut în faţa doctorului. I-am zis de mîncărimile crîncene. Doctorul, o matahală spre vîrsta pensionării, mi-a ordonat, sec, să-mi dau nădragii jos. Blazat, după examinare a dat verdictul: Phthirus pubis. Adică? Adică, lăţei!