AC/DC: LET THERE BE ROCK!

'Cause it's gettin' me high
Forget the herse 'cause I'll never die
I got nine lives
Cat's eyes
Usin' every one of them and running wild
AC/DC – Back in Black

Era decembrie 1984. Încă o zi – două şi venea revelionul. Afară era frig şi nămeţii de peste un metru transformaseră Bucureştiul într-un deşert siberian, populat de mogîldeţe ce se chinuiau să răzbească de colo – colo. În casă însă era cald – deşi nu ardea focul în sobă; o bucată de celuloid înfiptă la contor făcea minuni şi economii la buget. Tocmai mă întorsesem din prima mea tabără – la Predeal – şi schimbam impresii cu Costin. De Costin nu mă feream. Deşi maică-sa lucra la ”Tehno import-export” – şi Costin nu pierdea niciodată ocazia să facă cu ochiul şi să-şi privească umărul, spre un imaginar epolet – nici la ei în casă nu era deloc frig, deşi sobele nu ardeau... Aşa că eram chit. Nu era ca în cazul lui Pavel – să zicem – care, dacă venea pe la mine, se minuna de ce sînt atît de mulţi cei ce vor să emigreze. Aşadar, beam ceai de iasomie (pe atunci nu ştiam că e ceaiul ospitalităţii) şi Costin mi-a fluturat două casete originale, nu niscai OR-WO amărîte, cu eticheta prost lipită şi cu bandă proastă, care scîrţîie. Una avea o etichetă neagră (auzi tu, neagră!) şi se numea de-a dreptul ”Back in black” iar cea de-a doua, cu o grafică simplă, pe alb, se numea ”Flick of the switch”. Sanyo-ul meu mono le-a înghiţit pe rînd, difuzorul cu membrana spartă oferindu-ne mostre de sonorităţi cum nu mai gustasem. Suna ca Rock-ul, dar nu era un simplu rock. Suna ca jazz-ul, dar nu era jazz. Suna ca blues-ul, dar era mai mult decît blues-ul. Era altceva. Te face să dai din cap a observat Costin. Aşa e. Mă face să dau din cap. De la prima notă, smulsă din corzile chitării electrice şi pănă la bătaia finală din baterie, de la prima silabă a vocalului, această muzică mă face să dau din cap. Şi pe mine, mărturisi Costin. Am stat pînă în noapte, tîrziu, ascultînd cele două casete, iar şi iar. La un momentdat, telefonul a sunat. Spune-i lui Costin să treacă acasă, că are de făcut temele de vacanţă la matematică. Era doamna Petcu...De atunci, AC/DC a devenit soundtrack-ul oficial al vieţii mele. Am ascultat AC/DC o noapte intreagă, plîngînd, pe 19 septembrie 1989, în ultima zi de civilie. Din 20 septembrie 1990, cînd am terminat armata, o săptămînă nu mi-am dat jos căştile de la urechi şi am ascultat AC/DC într-una, pauze luînd la culcare şi în momentul schimbării bateriilor la walkman. Cînd avionul a decolat, în iunie ’91, spre Paris, înainte de momentul magic al desprinderii de sol am dat play la walkman. În căşti a răsunat Thunderstruck... Sesiunile le-am trecut cu Highway to hell ori Big Gun iar la revelioane, în momentul schimbării anilor, am ascultat Hells Bells.

Concertul AC/DC m-a prins bine pregătit. Am avut răgaz aproape 27 de ani să învăţ cuvintele. Mă rog, în tot acest timp de aşteptare, părul mi s-a rărit, iar burta mi-a crescut. Şi Costin săracul, Dumnezeu să-l odihnească, n-a mai apucat să-i audă live. Acum 16 ani, într-o noapte, ca-n fiecare noapte de fapt, cînd se întorcea acasă, a tăiat o curbă, la Theodor Speranţia. Din sens opus venea un camion... Don't need reason, don't need rhyme / Ain't nothing I would rather do / Going down, party time / My friends are gonna be there too / I'm on the highway to hell / No stop signs, speed limit / Nobody's gonna slow me down…