Prin fusion, spre a patra dimensiune

„Ce poate sa fie mai bun decît o tobă? Evident, două tobe!”

Felix Chirciu

Dacă Bon Scott cînta „Let there be rock”, Mihai Godoroja putea interveni la rîndu-i: „Să fie jazz. Şi a fost jazz. Şi am văzut că a fost bine”.

D-abia ce s-au stins reveberaţiile tunurilor din Piaţa Constituţiei (For those about to rock, we salute you!) şi, a doua zi, la Sala Palatului s-a putut pătrunde în a patra dimensiune. Fără accelerator de particule, fără fizică cuantică. Sau, mă rog, fără aceste ingrediente la modul explicit. John McLaughlin & The 4th Dimension. Jazz fusion şi un performance fabulos!

Concertul lui McLaughlin m-a trimis cu gîndul spre toate momentele de lene serenă, de hedonism şi downshifting, în care studiul topirii cubului de gheaţă în paharul cu scotch devine principală preocupare.

Cu o sonoritate atent dezvăluită într-un discurs de o perfectă retorică sonoră, John McLaughlin a adus pe scenă trei muzicieni, mai tineri, alături de care a reuşit consttrucţia unui univers sonor de o mare complexitate: Mark Mondesir – baterie, Gary Husband – clape şi baterie şi Etienne Mbappe – chitară bas.

Mi-a mirosit a mare, m-am simţit ca în faţa Centrului Pompidou din Paris, am visat la (încă ne)restauratul meu Renault 16. Am simţit gustul primei zile de vacanţă, m-am întins la căldura ultimelor raze de soare, dintr-o zi de noiembrie. Am visat la locuri nevăzute şi mi-am amintit de cele unde am ajuns.

A fost jazz. Şi a fost bine!

John McLaughlin

Mark Mondesir - baterie

Gary Husband - clape, baterie

Etienne Mbappe – chitară bas