Jurnal de front (de weekend)

Er war ein Punker
Und er lebte in der großen Stadt
Es war Wien, war Vienna
Wo er alles tat
Er hatte Schulden denn er trank
Doch ihn liebten alle Frauen
Und jede rief:
Come on and rock me Amadeus

Es war um 1780
Und es war in Wien
No plastic money anymore
Die Banken gegen ihn
Woher die Schulden kamen
War wohl jedermann bekannt
Er war ein Mann der Frauen
Frauen liebten seinen Punk

Falco – Rock Me Amadeus

De dinainte de începutul verii, freamătul l-a cuprins pe Marius şi, tremurînd de nerăbdare, de-abia aştepta s-ajungă la Rîşnov. Să vezi cum o să fie la Rîşnov, zicea într-una, cu ochii mari de bucurie. Măi Marius, stai uşor, poate plouă, poate se amînă tot dichisul, ce te-ntărîţi aşa? Dar Marius – nu şi nu, îşi aranja tresele de fruntaş, agăţate la loc de cinste pe biroul său şi o ţinea langa: d-abia aştept, d-abia aştept... Doar că nu ţopăia de nerăbdare, ca un copil căruia-i arăţi o jucărie nouă.

Pe măsură ce se apropia sfîrşitul lunii august, Marius intrase în febra pregătirilor (mi-am curăţat puşca, ambele ţinute – de Dorobanţ şi de Primul Război – le-am aranjat, plosca de metal am lustruit-o şi doar trebuie s-o umplu cu coniac... A-aah, d-abia aştept, d-abia aştept!), Horia ne trimitea Ordine de Campanie, frumos numerotate, anunţîndu-ne programul, locul de încartiruire, precum şi lista cu efectele necesare (bocanci, moletiere, cizme, raniţa de merinde, cartuşiere, casca, capela, gamela etc), iar ASI (să trăiţi domn general!) mai socializa cu noi, trupele, trimiţîndu-ne cîte-un mail şugubăţ – da’ nu-n exces, ca să nu ne-o luăm în cap şi să constituim (ptiu-ptiu-ptiu, Doamne fereşte!) vreun Comitet (ad-hoc) CADA şi să ni se suie democraţia la cap...

Drept pentru care, sfîrşitul lui august a picat, ca de obicei, taman la finalul lunii lui gustar şi, (aproape) toată suflarea răcănească de la Asociaţia 6 Dorobanţi – Reghimentul Mihai Viteazul a purces în ultimul weekend al lunii de care fac vorbire, cu mic, cu mare, spre Rîşnov.

Drumul spre Rîşnov – predictibil, ca orice drum spre Valea Prahovei: aglomeraţie, ambuteiaj, trafic dens, miros de gaze arse şi nervi. Odată ajunşi însă, lucrurile s-au schimbat. Am cazat-o pe Ana şi pe băieţi la pensiunea unde le-am găsit cameră (deh, ei sînt civili, aşa că nu stau cu reghimentul) şi, fiindcă ceasurile erau înaintate şi orele şi jumate-fix-trecute trebuiau să mă afle în formaţie, în centrul Rîşnovului, duşul a fost mai mult simbolic (de fapt, oşteanului îi şade bine cu un miros mai viril, aşa, înspre ţap, nu?). Apoi, hocus-pocus, ca-n armată (doar mă joc de răcanul, nu?), echiparea s-a făcut în timp record.

Şi iată-mă-n piaţă. ASI, vesel, o pregătea pe regină (suge burta, suge burta şi stai mîndră în şa cu uniforma asta de roşior), trec pe lîngă ei, fac clic-clic-clic cu aparatul, să trăiţi domn’ general şi iar clic-clic-clic…

Ceremonialul nu începe chiar la fix (aş fi avut totuşi vreme să fac un duş ca lumea şi, olfactiv, parcă-parcă încep să simt cîte ceva din virilitatea oşteanului român), se ţin spiciuri, se dau diplome, domn’ sergent Aurică e emoţionat cînd îi duce lui ASI hîrtiile şi asta se vede, da’ nu-i rău, e chiar simpatic. Din cînd în cînd, încruntat, se mai întoarce spre noi, răcanii şi ne fixează sever: …azi şi mîine…Ca să nu uităm cine-i sergentul.

Toată lumea aplauda, pornim în marş, Ion bate la tobă, ţinem cadenţa, domn’ sergent Aurică ne şi spune stîng – drept – stîngul!, unu-doi-trei-patru, unu-doi-trei-patru, stîngul…De pe margine, Ana şi băieţii ne-au ajuns, Nicodim vrea să fie şi el soldat, Aron e încîntat de bătaia de tobă.
]
Nicodim mă întreabă cînd îl iau şi pe el la armată, în vreme ce Aron aleargă în sus şi-n jos pe lîngă şirul de soldaţi în marş şi, din cînd în cînd se opreşte şi bate cu pumnii în piept, făcîndu-l pe toboşarul. Domn’ sergent Aurică, vigilent să nu pierdem ritmul, ne încurajează din cînd în cînd: stîng – drept – stîngul!, unu-doi-trei-patru, unu-doi-trei-patru, stîngul…Şi mergem… Şi iar mergem… Şi mai mergem încă… Ana şi băieţii se opresc şi se întorc spre pensiunea unde stau, că e tîrziu totuşi, cîtă vreme noi mergem pioniereşte tot înainte… Domn’ sergent Aurică începe să şoptească: stîng – drept – stîngul!, unu-doi-trei-patru, unu-doi-trei-patru, stîngul…Şi mergem… Aloo, cineva acolo jos a uitat să dea comanda de oprire? Luăm pieptiş panta spre cetate, de voie…, se aude pe undeva, anemic, în spate, mie îmi vine să tîrăsc arma, o duc aşa, în bandulieră, domn’ sergent pare şi dînsul ostenit, Marius însă e vesel şi sprinten ca un cintezoi, de parcă ar fi luat ceva amfetamine (ia zi-ne domn’ fruntaş, dintr-ăsta ne eşti?).

Ajunşi în parcare (majoritatea) cedăm. Nici măcar nu-s deschise chioşcurile cu bere, se aude din spate o voce plină de obidă, din popor… Gîfîim cu spor acolo, în pragul cetăţii, ca un cor de compresoare astmatice.

Berea e mai sus, se aude o voce mobilizatoare. Cu o neaşteptată vioiciune, masa de oşteni de toate naţiile porneşte spre următorul cerc, unde era promisă berea…

Aşa era viaţa de cetate? Scări rulante n-aveau?

*

* *

A doua zi, cam ca după un chef… gazdele numără paharele sparte, musafirii îşi mai aprind cîte un chiştoc, atent scuturat, din scrumieră, iar cei mai cocheţi se uită în oglindă să-şi măsoare cearcănele.

Cert, individul din oglindă nu sînt eu! Mai mult ca sigur, duşmanul de clasă l-a tocmit pe individul supraponderal, cu aer debusolat, să şadă îndărătul unui geam şi să se maimuţărească la mine, ca să mă complexeze (ptiu, mi-a ieşit un coş pe nas! Ăsta-i semn că încă-s tînăr. Sau că mi-a picat greu ce am mîncat aseară…). Mde… Plescăi şi savurez aroma de Colgate după care-mi iau catrafusele şi pornesc în cercetare, ca să găsesc de sorbit o cafea. În rostogolirea-mi intempestivă, mă ciocnesc pe scări cu ASI. Fac o mutră ipocrită (ah, ce mi-a plăcut bravul soldat Švejk!) şi răcnesc un să trăiţi de se-nspăimîntă coconetul slab de inimă din împrejurimi.

Nu sînt băi general, sînt grenadir, zice ASI vădit nemulţumit că taman eu, fostul lui student, n-am observat diferenţa. Atunci mă uit cu atenţie, aşa e dom’le, da’ nu mă apuc să mă bat pe burtă cu grenadiru’, pînă la urmă parcă văd că, mîine-poimîine îşi pune iar uniforma de general…

Şi s-a pornit spre cetate… de data asta ne-am încolonat frumos, într-o coloană de maşini şi, eleganţi, odihniţi, cu zîmbetul pe buze şi fără să gîfîim am văzut cetatea într-o nouă lumină. Normal, era soare şi felinarele – stinse.

Constante erau punctele de interes legate de bere. Şi un breakfast, numit local Frühstück. Deh, influenţa habsburgică…

N-am apucat bine să ingurgităm telemeaua şi magiunul că, ciopor, boborul a dat buluc să ne vază, să ne pipăie şi să se tragă-n poze cu noi. Ce-i drept e drept… Mare trecere aveau uniformele napoleoniene, sub care asudau plini de mîndrie francmasonă, pardon, francofonă, parte dintre oşteni. Puiu, cel puţin, avea mare trecere la cocoane mai coapte, care se hlizeau teribil cînd se trăgeau cu dînsul în cadru şi, drept mulţămire îi mai gherăiau barba savant încîlcită. Iar dînsul, mai-mai că nu torcea de plăcere şi tropotea mărunt, ca un maestru de ceremonii cu colan, înclinîndu-se respectuos, la 30º, în faţa damelor topite de plezir.

Soarele se ridicase bine de tot şi, de sub căciula mea de dorobanţ asudam patriotic.

Petri a pus ceaunele la fiert, Cosmin, domn’ sergent Aurică şi cu Ion s-au apucat să cureţe cartofi iar domn căpitan a început să caute volintiri pentru popotă. Marius a şters-o englezeşte (deşi avea unformă de franţuz) ca să dea o tură de recunoaştere prin cetate, Oltean a dispărut şi el pe undeva prin triunghiul Bermudelor iar eu şi Puiu am îngroşat obrazul şi am zis că facem protocoale cu presa. Mă rog, că erau mai mult rotocoale decît protocoale – asta-i partea a doua. Cert e c-am scăpat (şi de data asta) de corvoadă.

Cînd Puiu s-a tras mai la umbră, să mistuie o bere, Romică a venit să mă poftească la o plimbare prin cetate. Acum, cu cetăţile am deja experienţă. Am văzut eu că, de jos se văd frumos, dar, pînă să ajungi în vîrf îţi scuipi plămînii. Cu doar o săptămînă mai ‘nainte, Felix mă tîrîse pînă-n vîrful dealului ţarilor, din Veliko Tîrnovo.

L-am privit suspicios pe Romică şi l-am întrebat unde vrea să ajungă. Acolo, a zis şi a arătat un loc ce părea tare departe. Am oftat şi am pornit după Romică…

Sub soarele crud, pietrele cetăţii căpătau lumini şi umbre maniheiste. Trecînd la fel de neobservaţi ca nişte urşi polari într-un cîmp de maci, ne-am plimbat în tihnă pe străduţele abrupte şi înguste ale fortificaţiei.

După vreun ceas de flanări, undeva spre limita insolaţiei, am decis să ne-ntoarcem la corturile de campanie. Masa se servea deja şi era mare îmbulzeală de soldaţi care aşteptau la ceaun. Epoci istorice şi uniforme diferite coexistau, paşnic, în jurul aburului de gulaş. Spahii şi cruciaţi, răcani habsburgi şi trupeţi napoleonieni se ţineau de gît, ca leul şi mielul din grădina Edenului.

O duduie, anostă ca o declaraţie de impozit, cu chipul luminat de o acnee colorată, se învîrtea ca un titirez abulic printre oşteni şi punea întrebări debile. Vezi, dacă a stat cu capul descoperit la soare? A făcut insolaţie... a observat, compătimitor, un ulan flămînd. Nu măi, e doar Luiza Moldovan, şi ea ziaristă la Jurnalul Naţional. Cîştigă săraca şi ea un ban, cum poate..., i-a răspuns un soldat din Primul Război Mondial...

Teoretic, după masă ar fi mers o bere. Practica a demonstrat că merg şi două. Cu pîntecele plin, un aer de boemie somnoroasă s-a instalat peste moralul, şi aşa ridicat, al trupelor. Degeaba încerca Horia să mobilizeze răcanii franţuji; trupeţii îşi făceau siesta.

Fără intervenţia salutară a sergentului Aurică (...azi şi mîine!...) aerul de liberteu, egaliteu, saţieteu ar fi demolat unitatea de monolit a plotonului.

Peloton! Armes! Joue. Feu. Chargez! (Et, puis, le chef de peloton fera quelquefois tirer obliquement à droite et à gauche, en observant seulment de prononcer chaque fois l’avertissement, oblique à droite, ou oblique à gauche...)

Armele au duduit, spre încîntarea asistenţei, iar Puiu a chiuit ca un sapeur de la Légion Étrangère, ceea ce a făcut deliciul coconetului desfşurat, în grupuri compacte, pe cîmpul de bătălie. Imediat s-au format cozi de doamne ce doreau, cu înverşunare, să se imortalizeze alături de viforosul Puiu! Aspect văzut cu ochi pizmaşi de unii oşteni.

Seara s-a lăsat uşurel şi, peste noapte zăduful s-a preschimbat în răcoare, iar uscăciunea într-o ploaie mocănească. Duminică mirosea deja a toamnă. Cu uniforma udă am dezertat, m-am dus la pensiunea unde erau cazaţi băieţii şi Ana şi, uşurel, am purces îndărăt spre Bucureşti.