vineri, 25 martie 2011

Clătitele şi Eric Clapton

If you wanna hang out you've got to take her out; cocaine.
If you wanna get down, down on the ground; cocaine.
She don't lie, she don't lie, she don't lie; cocaine

Se spune că cei mai buni bucătari sînt bărbaţii. Orgoliul masculin mă îndeamnă să dau crezare acestei afirmaţii dar, pe de altă parte, mefienţa (dobîndită ca o deformaţie profesională şi accentuată de paranoia din dotare, precum şi de complexitatea teoriei conspiraţiei) mă obligă să iau în calcul faptul că, o societate secretă feministă, bine pusă la punct, ar putea întreţine, prin acţiuni iscusite de PR, acest mit care, alături de teoria burţii sexy şi a cheliei cu-vino-ncoa, este menit sa subjuge, să îmbrobodească şi să tabloidizeze de tot stirpea bărbătească.
Astfel, deşi mînat de fudulii culinare, cu sufletul strîns de chingile îndoielii, pentru că tot a fost soare, frumos şi senin, după ce am croit un borş de peşte cu conotaţii bizantine, cu directă legătură cu Bunavestire, am decis să încerc un desert simplu, după care însă băieţii mei sînt leşinaţi: clătite. 
În fond, ce poate să fie complicat în tocmirea unor clătite, pe cît de banale, pe atît de gustoase, moi şi rumene?
Cum Fortuna audaces iuvat, înarmat cu litera legii (în cazul de faţă, sacrosantul volum al procedurilor culinare puse la punct de doamna Sanda Marin - http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanda_Marin), cu oarece curaj şi cu multă bunăvoinţă, am purces la fapte.
Punerea în operă a unor asemenea lucrări culinare implică inspiraţie, lumină prielnică, o muzică atent aleasă, precum şi un minim must have: 1 ceaşcă de făină, 2 ouă, 1 ceaşcă şi jumătate de lapte, un praf de sare, dulceaţă sau magiun, 1 lingură de unt topit, pentru uns tigaia. 
Personal continui şi acum să cred că, muzica este cea care influenţează, în cea mai mare măsura clătita, în toată măreţia ei, rumenă şi fragedă (ca la plante, de altfel, unde e dovedit ca Bach face mult mai bine creşterii şi fotosintezei). Astfel, dintr-o largă paletă de sonorităţi am optat pentru Eric Clapton, care îmbină bluesul cu rockul, tradiţia cu revolta, plăcerea drumului la volanul unui oldtimer cu discuţia in faţa unui pahar cu whisky scoţian, în care se bălăcesc două cuburi de gheaţă...
Pentru că, muzica are dichisul ei... Metallica e buna de ascultat cînd frăgezeşti carnea pentru şniţel, AC / DC merge bine la preparat fasole cu ciolan afumat (cînd, în timpul laboriului, te răcoreşti cu o bere rece, sorbită din halba brobonită), Dire Straits se aşează de minune la o petrecere în grădină, cu grătarul care sfîrîie şi vinul alb de la gheaţă, servit din carafă de lut, iar Astrud şi João Gilberto  încununează vara sfîrşitul unei zile, în grădina răcoroasă, cînd sorbi un limoncello sau un aurum


Iar la clătite, Eric Clapton e cel ce imprimă ritmul, în rotocoalele sonore ce ritmează aluatul subţire turnat în tigaia încinsă. Fidel literei de lege din cartea Sandei Marin, am urmat îndeaproape procedurile descrise. Mai întîi am căutat un castron potrivit. Ce mi s-a părut ideal, ca imagine, din păcate, ulterior s-a dovedit neîncăpător preaplinului de ingrediente. Am pus în dînsul făina, am făcut loc la mijloc şi am spart ouăle, am adaugat sare şi lapte... Am purces apoi să bat totul bine cu o lingură de lemn, cu speranţa deşartă de a desface toţi cocoloşii; ghinion, încăpăţînarea cocoloşească a fost mai presus de tenacitatea mea şi, trei melodii mai tîrziu, în substanţa de o densitate incertă, mici submarine de făină pluteau subversiv, ca-ntr-un remake culinar al filmului “Vînătoarea lui Octombrie Roşu”, The Hunt for Red October, în original. 
Unde să mai pun încă două linguriţe de unt topit, şi să amestec în continuu? Compoziţia, care trebuie să fie ca o smîntînă subţire, la mine arăta ca un mortar de pus faianţa, făcut din ciment expirat. Măsuri radicale se cereau luate. Asta puteam constata şi singur. Aşa că am răsturnat mixtura în bolul blenderului, cu grija să nu vărs pe masă mai mult de jumătate din compoziţie, iar ca un Thor, cu ochii scînteind şi mixerul în mînă (n-aveam ciocan la îndemînă) m-am năpustit asupra ei. De data asta, beat-ul din She’s waiting a fost de bun augur şi, două minute mai tîrziu, compoziţia arăta perfect (mă rog, atît cît mai rămăsese, după ce o parte am vărsat-o la transbordare şi, o alta a zburat pe perete din cauza mixerului )…
Trebuia, dacă ar fi fost să respect întru totul litera legii sandamariniene, să mă aşez într-un colţ, să ascult ceva muzică, să citesc din Dilema vreo două articole şi să las compoziţia să se odihnească o oră. Dar asta ar fi fost dovadă de gîndire mic-burgheză, lipsită de dinamism inovator. 
Aşa că am pus mîna pe o tigaie mică, luată din Ikea (multă vreme nu-I găsisem rostul şi m-am tot întrebat de ce Dumnezeului am luat-o) şi, după ce-am încins-o pe aragaz am turnat, ca un barman cu figuri, de sus, aluatul fluid, mişcînd repede tigaia de coadă, ca să se acopere tot fundul. 


Cînd a început să se rumenească pe o parte, am încercat să întoarc clătita pe cealaltă parte, săltând cu o mişcare iute tigaia. Aşa făcea mamaia. Mie nu mi-a ieşit. În fapt, am ratat aterizarea. După ce clătita s-a învîrtit, ca un OZN în căutarea dealurilor de la Roswell, a picat sordid, cu pleosc, rupîndu-se de la jumătate. Jumi-juma. Jumătate în tigaie, restul pe aragaz. 




Eşecul nu m-a demoralizat. Pentru următoarele am folosit o spatulă lată. Aşa le-am putut întoarce şi, rînd pe rînd, clătitele s-au stivuit într-un turn rumen, pe o farfurie anume pregătită. 






Interesantă coincidenţă. Cînd s-a terminat în mp3 player albumul “Clapton” (2010), am terminat şi eu de copt clătitele. Totuşi, pentru devorarea lor, timpul a fost de trei ori mai scurt decît cel cheltuit pentru concepere…

2 comentarii:

ANCA spunea...

foarte simpatic! iar ventuza era pentru flambare?

Bogdan Iorga spunea...

Eh, e un mod maiestru de a sorbi coniacul...