Pălărierul

Morişca vioaie a consumerismului promovează o modă ternă, care, în loc de evidenţiere – estompează, transformînd mulţimea pestriţă în regimente înveşmîntate în uniforme. Aceasta este o modă în care accesoriul vestimentar este destinat a trăi doar un sezon, după care, menite îi sînt uitarea şi groapa de gunoi.

Mie, spre exemplu, îmi plac pălăriile. Atît cele generoase, din pai alb, de Panama, care scutesc creştetul de arşiţa soarelui de vară, cît şi cele mai grele, din fetru, menite să ţină de cald capului de-a lungul toamnelor reci şi ploioase, şi, de ce nu, chiar şi de-a lungul unei ierni mai blînde.

Dar îmi plac şi pălăriile ce trezesc nostalgii ale unor vremi revolute, cum ar fi cocheta canotieră, ori mai ţîfnosul melon negru. 

Am tot căutat în ultima vreme un loc unde să-mi pot curăţa herghelia de pălării (la care încep să se adauge şi cele ale băieţilor mei) şi, cam de peste tot unde ştiam atelierele pălărierilor şi şepcarilor, m-au întîmpinat, dindărătul vitrinelor, bilete scrise cu pix albastru, cu “prăvălia s-a închis”.

Şi, dintr-o dată, în flanările prin urbe, l-am găsit, pe el, Pălărierul. Cu un atelier plin de toate formele de pălării, de la ţilindru şi melon pînă la pălăria gen Indiana Jones, acesta este raiul borsalinelor, al şepcilor şi multor altor acoperăminte de cap.

Meşterul Nicu, aşa cum scrie şi pe firma sa, e pălărier cu ştaif şi tradiţie. La el, pălăria transcende obiectului imediat şi utilitar, căpătînd o aură de dichis şi preţiozitate elegantă. Ascuns privirilor indiscrete, în Pasajul Englez ce uneşte Calea Victoreiei de strada Academiei, meşterul Nicu mi-a oferit o a doua tinereţe pentru nişte pălării vechi, găsite printr-un garderob cu miros de levănţică.

Iar acum, că l-am cunoscut, începe să mă ronţăie idea de a-mi lua şi un melon…