În ziua de 1 ianuarie m-a trăsnit, aşa, dintr-o dată, ideea unui desen animat. Aşadar am început să umplu, metodic, foldere pe mai toate partiţiile a două laptop-uri, plus pe cîteva harduri portabile, cu imagini care să-mi folosească drept documentaţie. Cîteva ture date pe Google mi-au îmbogăţit cu sute de megi o zestre de imagini din care – evident – la lucru se va aplica sănătoasa lege 20-80. Care (via marketing) ne învaţă că, în 80 % din cazuri nu folosim decît 20 % din garderobă (garantez: aşa e!)…
Şi, consecvent ideii desenului animat, lunea şi vinerea (zilele de atelier) am purces la sănătoase întoarceri, de veritabil fiu risipitor, la originile cromaticii: acuarelă, tuş, acril, hîrtie, apă şi pensule. Peste astea se mai adaugă un bătrîn copiator Minolta şi scanerul A4 de pe biroul lui Toni (încă nu i-am văzut potenţialul dar sper, în curînd, sa mă bucur de primele digitalizări).
Drept pentru care, în lungile seri de iarnă în care nu m-am dedicat lecturii Capitalului, am redescoperit voluptatea pensulei încărcată de culoare, ce mîngîie hîrtia care, umedă, se ondulează de plăcere. Serii întregi de hîrtii A4, aşternute pe parchetul atelierului, aşteptau cuminţi să se usuce.
Într-o seară însă, răcoarea atelierului, ton în ton cu zăpada aşternută în februarie, m-a făcut să n-am chef de apă, culori şi pensule. Şi totuşi, era într-o luni şi, fiind zi de atelier, evident, eram la atelier.
Ochii mi s-au plimbat, a leneşă (re)descoperire a decorului: un radio vechi, alt radio vechi, televizorul sovietc (şi posibil funcţional) din anii ’60, primit de ziua mea de la Marius, fotografiile înrămate, făcute la Beijing şi, cocoţată, pe un alt radio vechi, tehnic piedestal al propagandei sovietice din anii ’50, tronează Optima, maşina de scris pe care, vreme de opt ani am folosit-o, pe cînd lucram la România liberă.
Drept pentru care, am decis o schimbare de registru şi am optat pentru fotografie. Iar subiect al fotografiei să fie însăşi Optima.
Şi acum, privind fotografiile făcute în iarnă, brusc mi-a venit, aşa, un chef să istorisesc cum a ajuns această maşină de scris în atelierul meu.
Prin 2005 (parcă), Sorin – fost camarad la Rl, fotograf atent, cu ochi lucid – mi-a spus că redacţia s-a mutat de la Casa Scînteii pe Nerva Traian, în fostul sediu Connex. Şi cu lucrurile vechi din redacţie se s-a întîmplat? Care lucruri vechi? Ştiu şi eu; maşinile de scris – de exemplu, ori aparatele de mărit, de la ”Foto”... Sorin a rîs, de aparatele de mărit nu mai ştia nimic de mult, de cînd s-a trecut pe digital; probabil au fost aruncate la gunoi, în spatele Casei Scînteii; însă maşinile de scris au ajuns toate la Glina, la tipografie...
Un an de zile, în fiecare dimineaţă, în drumul spre Turnul de Fildeş din Piaţa Victoriei, trecînd pe lîngă Casa Scînteii, mi-am amintit de pocnetul literei in hîrtia albă, rulată pe carul maşinii de scris. Un an de zile, trecutul de ziarist se edulcorase într-atît, ca imagine, încît, jobul de analist de comunicare de la etajul 17 părea sterp, incolor, inodor şi insipid, dorul de ducă prefigurînd, probabil, criza vîrstei de mijloc.
Un an de zile mi-am amintit de senzaţia de furnicare din buricele degetelor cînd izbesc clapele cu litere ale maşinii de scris. Un an de zile mi-au răsunat în amintire rafalele rapide ale literelor ce se aştern pe coala A4, în aliteraţii căutate, în metafore menite să cosmetizeze ori în consonanţe ascuţite şi incisive, aidoma unei lame de bisturiu... Astfel că, în vara lui 2006, brusc, într-o zi am decis să mă duc să caut maşina mea de scris.
Din Piaţa Victoriei pînă la Glina am făcut vreo oră – traseu de şofer sinucigaş şi masochist. Aerul condiţionat pompa o răcoare iluzorie în maşină iar soarele dogora în deşertul urban, pe cît de golit de alte sentimente mai bune, pe atît de încărcat de maşini mari 4X4, cît nişte brave camioane, numai bune de transportat recoltele de varză, de pe ogoare pînă în pieţe...
De la ieşirea spre Autostrada Soarelui, am virat în scurt, la dreapta şi, în loc de vise cu foşnet de valuri, efluvii moi şi dulcege, de hoit şi gunoi ars au început să se dueleze cu brăduţul atîrnat, strategic, lîngă una dintre suflantele bordului. Semn cert că groapa de gunoi era p-aproape şi, (colateral) tipografia României libere, de asemeni. O săgeată din tablă ruginită, pe care-am văzut-o prima dată-n ’93, arăta că-ntr-acolo, la capătul acelui drum, cu asfalt crăpat, se află Tipografia R.
Maşina şi-a sfîrîit hurducat roţile, pe drumul ce amintea de Mad Max şi de o anumită inocenţă cinematografică a anilor ’80. În sfîrşit, Tipografia. Mare şi urît construită, ca un restaurant ridicat după Revoluţie la marginea vreunui sat de cîmpie, pe un drum cu vad, de un chelner dat afară de la cine-ştie-ce-restaurant-de-mahala, de patronul care l-a prins furînd...
Bună ziua, bună ziua... Sînt Bogdan Iorga şi am lucrat la România liberă pînă în 2001. Da, şi? Şi am înţeles că s-au adus aici maşinile de scris cînd redacţia s-a mutat din Casa Scînteii în Nerva Traian. Da, şi? Şi aş vrea să cumpăr o maşină de scris. Păi n-aveţi calculator? Am eu unul dacă vreţi. Am calculator, mulţumesc. Vreau însă o maşină de scris. Da? Păi nu sînt de vînzare, zice omul din faţa mea. Da’ ce faceţi cu ele? Păi le ţinem într-o cameră pînă le-om arunca... Păi, atunci nu-i mai bine să-mi vindeţi una mie? Omul din faţa mea face o figură nefericită, de parcă l-ar durea dinţii. Îmi face semn să-l aştept şi începe un periplu, pe un coridor lung. Lumina soarelui este savant filtrată prin desenele făcute de picăturile de apă, pe praful aşternut pe geamuri, de cel puţin zece ani încoace. De cealaltă parte – sînt birouri. Pe la colţuri, autocolantul ce imită lemnul s-a rupt, dezvelind într-un mod nu tocmai sexy structura de rumeguş. Într-un itinerar brownian, interlocutorul meu intră şi iese din birouri, se apropie şi se depărtează de mine, vorbind în continuu la un telefon mobil procopsit şi lucitor, disonant decrepitudinii decorului. Într-un final termină convorbirea şi, cu o mină preocupată se apropie de mine şi-mi susură subversiv: e OK, vă vindem o maşină. Face patru milioane... şi-mi face cu ochiul. Patru sute de lei?, zic apăsat, marcînd atît suma, cît şi noua unitatea monetară intrată în drerpturi – leul greu. Păi asta-i o avere! De patru sute de lei îmi iau patru maşini de scris de pe Covaci. Individul îşi şterge cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte, oftează tragic şi mă-ntreabă cît ofer. 75 de lei zic – şi-i explic: pe Covaci, la o sută de lei, maşinile sînt boboc, ca scoase din cutie... Individul clipeşte şi imediat zice că-i bine aşa. Iar mie începe să-mi fie ciudă că n-am negociat şi mai bine.
Într-o cameră fără geam zac aruncate maşini de scris, imprimante vechi, dintr-acelea cu ace, tastaturi murdare şi monitoare de calculator, îngălbenite de vreme şi de fumul de ţigară. O să trimit un băiat să vă ajute. Îi mulţumesc şi mă uit împrejur. Imaginea este dezolantă. Caut acu-n caru’ cu fîn... Probabil că aşa s-a simţit şi Orfeu cînd a vrut s-o scoată pe Euridice din infern... Ha, ha, eu – Orfeu, mai merge; dar maşina de scris pe post de Euridice – e cam mult...
O voce vag cunoscută mă salută. E Gelu, fostul portar de la România liberă. La ce vă trebuie maşina domn’ Bogdan? Păi vreau să-mi aducă aminte de cînd eram tînăr. Argumentul pare să fie suficient pentru Gelu. Mai ştiţi cum arăta? Cum să nu... o recunosc dintr-o mie!
După aproape un ceas de căutări, cînd aproape îmi pierdusem spenranţa, de undeva, de dedesupt, a apărut: Optima, model 1956. Peste ea cursese praful dintr-un cartuş de tonner şi paianjenii ţesuseră o veritabilă metropolă. Aplecat într-o poziţie nefiresc-sofisticată, de ioghin masochist, am reuşit să o agăţ cu buricele degetelor mîinii stîngi. În acest timp mă sprijineam cu vîrful pantofului drept de pardoseală, genunchiul stîng se sprijinea pe un monitor vechi, pe care încă se mai zărea mărul muşcat, iar cu mîna dreaptă mă ţineam zdravăn de un ventilator cu picior telescopic. Problema nu era de ridicare a maşinii de scris ci, mai degrabă, de menţinere a mea. Ţine-mă de curea Gelule! Astfel am ridicat, încet, maşina. Victorie!
În portbagaj am aşezat dihania pe un ziar desfăcut şi, apoi, la viraje, am tot auzit clopoţelul carului clingănind vesel.
În curtea atelierului a urmat un prim duş, de la hidrant, mai apoi, chestiuni de fineţe fiind rezolvate cu pensula înmuiată în petrosin... Odată toaleta făcută, Optima a intrat, cu drepturi depline, în rîndul obiectelor ce-mi populează atelierul...
Era decembrie 1984. Încă o zi – două şi venea revelionul. Afară era frig şi nămeţii de peste un metru transformaseră Bucureştiul într-un deşert siberian, populat de mogîldeţe ce se chinuiau să răzbească de colo – colo. În casă însă era cald – deşi nu ardea focul în sobă; o bucată de celuloid înfiptă la contor făcea minuni şi economii la buget. 
Tocmai mă întorsesem din prima mea tabără – la Predeal – şi schimbam impresii cu Costin. De Costin nu mă feream. 
Deşi maică-sa lucra la ”Tehno import-export” – şi Costin nu pierdea niciodată ocazia să facă cu ochiul şi să-şi privească umărul, spre un imaginar epolet – nici la ei în casă nu era deloc frig, deşi sobele nu ardeau... Aşa că eram chit. Nu era ca în cazul lui Pavel – să zicem – care, dacă venea pe la mine, se minuna de ce sînt atît de mulţi cei ce vor să emigreze. 
Aşadar, beam ceai de iasomie (pe atunci nu ştiam că e ceaiul ospitalităţii) şi Costin mi-a fluturat două casete originale, nu niscai OR-WO amărîte, cu eticheta prost lipită şi cu bandă proastă, care scîrţîie. 
Una avea o etichetă neagră (auzi tu, neagră!) şi se numea de-a dreptul ”Back in black” iar cea de-a doua, cu o grafică simplă, pe alb, se numea ”Flick of the switch”. 
Sanyo-ul meu mono le-a înghiţit pe rînd, difuzorul cu membrana spartă oferindu-ne mostre de sonorităţi cum nu mai gustasem. 
Suna ca Rock-ul, dar nu era un simplu rock. Suna ca jazz-ul, dar nu era jazz. Suna ca blues-ul, dar era mai mult decît blues-ul. Era altceva. Te face să dai din cap a observat Costin. 
Aşa e. Mă face să dau din cap. De la prima notă, smulsă din corzile chitării electrice şi pănă la bătaia finală din baterie, de la prima silabă a vocalului, această muzică mă face să dau din cap. Şi pe mine, mărturisi Costin. 
Am stat pînă în noapte, tîrziu, ascultînd cele două casete, iar şi iar. La un momentdat, telefonul a sunat. Spune-i lui Costin să treacă acasă, că are de făcut temele de vacanţă la matematică. Era doamna Petcu...
De atunci, AC/DC a devenit soundtrack-ul oficial al vieţii mele. Am ascultat AC/DC o noapte intreagă, plîngînd, pe 19 septembrie 1989, în ultima zi de civilie. 
Din 20 septembrie 1990, cînd am terminat armata, o săptămînă nu mi-am dat jos căştile de la urechi şi am ascultat AC/DC într-una, pauze luînd la culcare şi în momentul schimbării bateriilor la walkman. Cînd avionul a decolat, în iunie ’91, spre Paris, înainte de momentul magic al desprinderii de sol am dat play la walkman. În căşti a răsunat Thunderstruck... Sesiunile le-am trecut cu Highway to hell ori Big Gun iar la revelioane, în momentul schimbării anilor, am ascultat Hells Bells.
