Jean Michel Jarre

AC/DC: LET THERE BE ROCK!

'Cause it's gettin' me high
Forget the herse 'cause I'll never die
I got nine lives
Cat's eyes
Usin' every one of them and running wild
AC/DC – Back in Black

Era decembrie 1984. Încă o zi – două şi venea revelionul. Afară era frig şi nămeţii de peste un metru transformaseră Bucureştiul într-un deşert siberian, populat de mogîldeţe ce se chinuiau să răzbească de colo – colo. În casă însă era cald – deşi nu ardea focul în sobă; o bucată de celuloid înfiptă la contor făcea minuni şi economii la buget. Tocmai mă întorsesem din prima mea tabără – la Predeal – şi schimbam impresii cu Costin. De Costin nu mă feream. Deşi maică-sa lucra la ”Tehno import-export” – şi Costin nu pierdea niciodată ocazia să facă cu ochiul şi să-şi privească umărul, spre un imaginar epolet – nici la ei în casă nu era deloc frig, deşi sobele nu ardeau... Aşa că eram chit. Nu era ca în cazul lui Pavel – să zicem – care, dacă venea pe la mine, se minuna de ce sînt atît de mulţi cei ce vor să emigreze. Aşadar, beam ceai de iasomie (pe atunci nu ştiam că e ceaiul ospitalităţii) şi Costin mi-a fluturat două casete originale, nu niscai OR-WO amărîte, cu eticheta prost lipită şi cu bandă proastă, care scîrţîie. Una avea o etichetă neagră (auzi tu, neagră!) şi se numea de-a dreptul ”Back in black” iar cea de-a doua, cu o grafică simplă, pe alb, se numea ”Flick of the switch”. Sanyo-ul meu mono le-a înghiţit pe rînd, difuzorul cu membrana spartă oferindu-ne mostre de sonorităţi cum nu mai gustasem. Suna ca Rock-ul, dar nu era un simplu rock. Suna ca jazz-ul, dar nu era jazz. Suna ca blues-ul, dar era mai mult decît blues-ul. Era altceva. Te face să dai din cap a observat Costin. Aşa e. Mă face să dau din cap. De la prima notă, smulsă din corzile chitării electrice şi pănă la bătaia finală din baterie, de la prima silabă a vocalului, această muzică mă face să dau din cap. Şi pe mine, mărturisi Costin. Am stat pînă în noapte, tîrziu, ascultînd cele două casete, iar şi iar. La un momentdat, telefonul a sunat. Spune-i lui Costin să treacă acasă, că are de făcut temele de vacanţă la matematică. Era doamna Petcu...De atunci, AC/DC a devenit soundtrack-ul oficial al vieţii mele. Am ascultat AC/DC o noapte intreagă, plîngînd, pe 19 septembrie 1989, în ultima zi de civilie. Din 20 septembrie 1990, cînd am terminat armata, o săptămînă nu mi-am dat jos căştile de la urechi şi am ascultat AC/DC într-una, pauze luînd la culcare şi în momentul schimbării bateriilor la walkman. Cînd avionul a decolat, în iunie ’91, spre Paris, înainte de momentul magic al desprinderii de sol am dat play la walkman. În căşti a răsunat Thunderstruck... Sesiunile le-am trecut cu Highway to hell ori Big Gun iar la revelioane, în momentul schimbării anilor, am ascultat Hells Bells.

Concertul AC/DC m-a prins bine pregătit. Am avut răgaz aproape 27 de ani să învăţ cuvintele. Mă rog, în tot acest timp de aşteptare, părul mi s-a rărit, iar burta mi-a crescut. Şi Costin săracul, Dumnezeu să-l odihnească, n-a mai apucat să-i audă live. Acum 16 ani, într-o noapte, ca-n fiecare noapte de fapt, cînd se întorcea acasă, a tăiat o curbă, la Theodor Speranţia. Din sens opus venea un camion... Don't need reason, don't need rhyme / Ain't nothing I would rather do / Going down, party time / My friends are gonna be there too / I'm on the highway to hell / No stop signs, speed limit / Nobody's gonna slow me down…

Anii ’80, tur-retur

But I should have known

From the tattoo on her left leg

And the garter on her right

She'd have the card to bring me down

If she played it right

AC/DC - The Jack

Anii ’80 sună, pentru mine, ca o melodie de Angela Similea suprapusă peste bătaia tacheţilor unui motor de Oltcit; mirosul optzecist ce-mi populează nările este cel al deodorantului “Farmec Topaz”, aplicat la axila unei secretare UTC, de la liceul unde am învăţat, iar gustul ce-mi umple gura este cel al berii la habă, sorbită la “Grădiniţa”, în timp ce fumam “Bucegi”.

Au trecut 21 de ani de la Revoluţie, 22 de ani de cînd am terminat liceul şi 23 de ani de cînd Gorbaciov a vizitat, în mai 1987, România. 24 de ani s-au scurs de cînd, pe 26 aprilie 1986, la ora 1,23 noaptea, s-a petrecut cumplitul accident nuclear de la Cernobîl şi, 26 de ani au trecut de cînd Ceauşescu a pus primul cancioc de ciment la fundaţia Casei Poporului. De 27 de ani AC/DC a devenit coloană sonoră a vieţii mele.

Dacă mă uit înapoi, răniţii şi morţii Revoluţiei nu au făcut decît să legitimeze accesul la putere şi finanţe al scurgerilor vaginale pe care le-a avut România comunistă – de la emanaţia Editurii Tehnice, trecînd prin Barul Melody şi terminînd cu fostul secretariat al lui Nea Nicu, ajuns socru de fufă de Izvorani.

În ceea ce-i priveşte pe colegii de liceu – unii sînt prin America, unul pe Căderea Bastiliei şi altul în Pantelimon. Pe cel din spatele ASE-ului l-am întîlnit acum un an, pe Facebook.

Privită acum, vizita din ’87 a lui Gorbaciov în Bucureşti nu mai are nimic spectaculos. Mişa Limonadă era însă, a l’epoque, raza de speranţă cu miros de Glasnost şi culoare de Perestroika, ce ne intra în case prin antenele supraînălţate şi orientate spre Chişinău…

Cît despre Cernobîl – numai de bine… Dumnezeu să-i odihnească pe cei ce s-au prăpădit din această pricină! Un raport din 2005 consemna peste 9.000 de persoane – din cele 6,6 milioane care au fost sever expuse radiaţiilor – care oricînd “pot muri din cauza unor forme de cancer”. Mai avem, după accident, şi două oraşe-fantomă: Pripiat şi Cernobîl; ambele la mai puţin de 20 de km de Centrala nucleară.

Dar de un lucru sînt acum sigur: cînd Ceauşescu s-a apucat să radă 7 km² din vechiul centru al Bucureştilor (40.000 de oameni fiind nevoiţi să îşi strîngă în pripă lucrurile, spre a face loc lamelor buldozerelor) sigur nu îşi închipuia că, în 2010, foştii UTC-işti şi pionieri ce-i întindeau pe atunci lui şi Coanei Leana buchete de flori, în timpul vizitelor de lucru, vor merge în faţa Casei Poporului ca să asculte AC/DC! Live!

De-a soldatul (Prin curtea Muzeului Militar)