Pachetul de carti

Justice Is Lost
Justice Is Raped
Justice Is Gone
Pulling Your Strings
Justice Is Done
Seeking No Truth
Winning Is All
Find it So Grim
So True
So Real
Metallica – …And Justice for All

Porthartul maro il cumparasem de la Opran, pe cind eram inca in liceu, pe undeva pe la sfirsitul clasei a douasprezecea. In acei ani jilavi, ai sfirsitului deceniului noua, porthartul de plutonier de militie nu era deloc trendy si, nu pot pune achizitionarea acestuia decit pe seama unui vizionarism intr-ale fashionului.
Ceea ce-i drept, pentru ca, la inceputul anilor ’90, porthartul cu pricina mi-a intregit portretul, asezonat cu niste ochelari rotunzi, de John Lennon, si in compania unei veste negre (de la smokingul bunicului), pe al carei rever, de matase, se odihnea « Virtutea Aeronautica » (de la celalalt bunic) si, de sub care se itea, crud si subversiv, verdele unei camasi cu diagonala (nihil sine Deo, traiasca sergentul de la care am cumparat centironul, la sfirsitul armatei!). In interiorul acestei genti de militian incapeau, intr-o armonie edenica, cursurile de LRC (pentru neinitiati, limba româna contemporana, tinute de renumitul-si-temutul Theodor Hristea), volumul de Sinteze de limba româna (coordonat de acelasi domn Hristea), notele de la cursul de filosofie (tinut de Ludwig Grünberg), doua-trei proteste ale Ligii Studentilor, constant, cite un volum de al lui Mircea Eliade si, nelipsit, un pachet cu carti de joc, fabricate in RDG, cu o poza pe care trona Atheneul, inconjurat de citeva masini din anii ’70 – niste Fiaturi 850, o Volga si vreo doua Pobeda…
Ei bine, pret de patru ani buni si multe mii de kilometri, porthartul, Eliade si cartile de joc m-au insotit, fie ca era vorba de Podul Mogosoaiei, (o circiuma pe care vremurile au dat-o de rusine, transformind-o, in prezent, in sordid magazin de termopane), fie ca era vreo boîte de pe linga Pompidou, fie ca era Kunstakademie din Düsseldorf.
Oriunde eram mai mult de trei persoane, cartile ieseau, ca printr-un miracol, fara efort, in mod cu totul natural. Erau ca un citat, ca o constanta, ca o doza de postmodernism intr-un evident ev in care totul, dar absolut totul incepea cu sintagma « post » : postcomunist, postceausist, post-caderii zidului – din Berlin, evident ! – postfactic, post-restant…
Fabulos esperanto, cartile de joc reprezentau basicul pe care se structura orice dialog, fierbinte sau racoros, axat pe idei economico-politice, politico-economice, culturale ori, evidente si consecvente birfe. Birfe… totusi, suna cam dur cuvintul… mai degraba sinteze semantice si glosse pe marginea unor subiecte date, care implica personaje recognoscibile, dintr-o imediata proximitate. Ca, altminteri, s-ar numi comentariu ori eseu… Ori ode. Sau necroloage…
Si, pentru a reveni la cartile mele de joc, tin minte ca, memorabile jocuri de whist au jalonat mineriada din septembrie ’91, cind, printre fumigenele trase catre mineri, fabuloase levate au reprezentat un fel de fir rosu intr-un univers absurd. Iar mai apoi, fiecare miting mai rasarit era continuat de citeva miini in cursul carora rememoram, cu voluptate, cimilituri si strigaturi gen «nu mai vrem nici un pic / presedinte bolsevic», «nu poate gindi ca Bush / cine-a stat cinci ani la rusi» ori, fredonari complexe, in care, arhetipalul refren revenea, potrivit patternului, «la palatul Cotroceni / cinta cucuveaua»…
O cumplita belota ne-a tocat neuronii, marunt, temeinic si consecvent, vreme de 24 de ore, intr-un soi de parastas al alegerilor din 1992, la recistigarea fotoliului prezidential de catre larg-zimbitorul Nelu Olteniteanul, aceasta veritabila Gura-de-Aur-ades-chematoare-a-minerilor. Iar pe undeva, prin iarna lui ’96, in vreme ce Divertis arata la relativ-recent-lansatul PRO-TV, cum se construiesc sondajele, pe principiul mezelariilor, unde macelarul, om de omenie si de bine, mai pune f’o do’o feliute de salam in pachetelul lui Iliescu, feliute pe care le ia din pachetele lui Ratiu si Cimpeanu, doar asa, din principiu, pentru ca, nu, doar se stie prea bine, Nea Nelu si asa e batrin si, nu vrea decat sa moara sarac, dar cinstit…, ei bine, atunci, dupa ce Milica iesise in balconul Universitatii pentru a anunta ca am invins, un whist intins pe-o noapte intreaga ne-a permis sa ucidem strigoi si sa nastem naluci…