Hagialîc

When i'm watchin' my tv

And that man comes on to tell me

How white my shirts can be

But he can't be a man 'cause he doesn't smoke

The same cigarrettes as me

I can't get no, oh no no no

Hey hey hey, that's what i say

I can't get no satisfaction

I can't get no girl reaction'cause i try and i try and i try and i try

I can't get no, i can't get no

Rolling Stones – Satisfaction

Valurile aduc la ţărm alge verzi şi versuri albe. Prozodii născute în zodia leului (sau a capricornului, după caz) pleoscăie şi împrăştie stropii de versuri în jerbe arteziene, croite după Muzica Apelor.
Nisipul înghesuit în clepsidra plajei transformă în mozaic Sporul Casei, hagialîc neştiut de Soare, Apă, Lună şi Cer Înalt.
De dincolo de dunele viselor, turbioane de gînduri învîrt coerent principiile dadaiste care, programatic, au dat un oarece sens presei, prin decuparea cuvintelor de ziar şi recroşetarea acestora în proze şi poezii , fragile ca nişte ouă expuse-n galantar.
Pescăruşii vocalizează onomatopeic, în vreme ce un cuc-de-faleză acoperă foşnetul mării în redundante strigături ce ţin, preponderent, de principiile maieuticii. Din cîntul său repetitiv se moşesc adevăruri esenţiale, de o profunzime ce trece neobservată privirii muritorilor de rînd.
Lumînări de spermanţet, parfumat cu arome identic naturale, pîlpîie, cu albăstrui licăriri de xenon şi aruncă pete de umbră pe chipul senin al realităţii. Din conul de umbră, adevărurile esenţiale, moşite de cîntul de cuc, se strîmbă şi fac schime, aidoma unor plozi uitaţi în cămara cu gemuri şi dulceţuri, mînjiţi la gură de roşietice pete solare de căpşuni, tulburate din somnul lor dulce de intruziunea degetelor de copii.
Abia-auzite, ritmuri de latin-jazz readuc sub pleoapa amintirii povestea păcătoasă a unui triunghi adulterin: Stan Getz, Astrud şi Jõau Gilberto. În ciuda privirilor severe, aruncate de lîngă un prăfuit confesional, de ochii miopi ai unei babe surde, Garota da Ipanema continuă să-nconjoare lumea povestind, cui o ascultă, dintre aburi de cafea şi arome de rom, printre clinchetul cuburilor de gheaţă rotite, leneş, în pahar, despre cum fetele cu piele arămie, brobonită-ntr-o-nfrigurare a senzualităţii, sorb viaţa-ntr-un cocktail cu cointreau. De dincolo de broboanele pielii se ghicesc sînii fermi, dar suprem al feminităţii, calzi şi grei. Iar mîinile femeilor, cîntate de Astrud, au degete nervoase şi suple, cu unghii scurte, de pe care oja a prins să se ciobească, într-o nepăsătoare siguranţă de sine, abandon şi senzualitate.
Opiacei vălătuci de parfum de mare vin noaptea, ostenind cerul şi disperînd Luna, într-un va-et-viens ce ţine, pe undeva, de sonoritatea aparte a tangoului ce nu-ncetează, zi de zi, să-şi ia revanşa… Pe o insulă, undeva unde voi trăi şi eu cîndva, Astor Piazzolla trăieşte şi azi şi cîntă. Dovadă stau mp3-urile ce susură din boxele de la laptop, furtiv concert pe care, pitici mai mici decît quarcii mi-l descarcă pe hard, pe căi numai de ei ştiute, din lumea largă a lui www.
Cînd voi împlin 65 de ani, mă voi reapuca de fumat, undeva, într-o cîrciumă din Amsterdam. Uite-aşa! Dar pînă atunci mai am de dus la capăt încă cinci cincinale glorioase, pline de revoluţionare împliniri.
Uite-aşa, văd că matematica este o disciplină minunată. De exemplu, combinatorica ne învaţă lucruri fabuloase, pe care, dacă le reţii secvenţial, poţi explica, de exemplu, miturile Greciei Antice. Devine logic astfel că, din combinări de “n” valuri luate cîte “n” sezoane (dacă nu discutăm şi de extrasezon), va apărea, în mod logic şi necesar, din spumă, Afrodita.
Cu sonorităţi de saxofon la îndemînă (vezi Stan Getz, despre care pomeneam mai înainte), întreg Olimpul de orientare masculină îşi soarbe ambrozia uşor afumată, gen Old Scotch Whisky, în vreme ce reprezentantele feminităţii Olimpiene se înghesuie în săliţe mici şi prost aerisite, pentru a se ocupa de chestiuni stringente, gen seminarii şi simpozioane feministe, ori Gods Social Responsibility, menite să pună ordine în viaţa muritorilor de rînd (vezi cazul Paris – primul moderator al unui “Miss Contest”, devenit victimă a corectitudinii sale, precum şi a necruţătorilor paparazzi).
Cert, inelul lui Moebius, caz didactic de marketing aplicat fizicii speculative, relevă printr-un performance (care solicită atît Universul nostru cît şi lumile paralele) necesitatea legalizării marijuanei (şi drogurilor uşoare, în general), după modelul Olandei.
Problema este că olandezii au o luminată Monarhie constituţională, cîtă vreme, la noi, un matroz strabic şi arbitrar se dă uţa la timona ţării…