Luna-n felinar

Ce bine că eşti, ce mirare că sînt!
Două cîntece diferite, lovindu-se amestecîndu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pămînt,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntîmplării că sînt.

Nichita Stănescu - Ce bine că eşti

Valul faţetează amintirile în cioburi de noapte din care răsare, mototolită, Luna. Catifeaua transparentă a Mării ascunde pietrele de moară legate, cîndva, de grumajii viselor. Şi, ori visele s-au înecat, în mod minoritar, la mal, ori pietrele s-au dizolvat în oceanul planetar, aidoma unei aspirine efervescente Bayer.

Nisipul auriu strînge paşii trecătorilor şi-i vinde magazinelor de suveniruri, pe post de urme ale trecerii intempestive a omului Armstrong, în ritm de jazz, peste obrazul obosit de-atîtea nopţi pierdute, al Lunii Noi.

Scoicile măcinate în rîşniţa Marelui Arhitect al Universului capătă aromă de sorţişoară şi, în sonorităţi baroce cad, una peste alta, ca notele din Adagio, în marea Clepsidră a plajei, ce-mi numără inconsecventele treceri pe ţărmuri Pontice, eternă reîntoarcere pe pavimentul ca o tablă de şah, purtător de esoterice energii telurice.

Pescăruşi albi fîlfîie agale din aripi largi, desupra zdrenţelor cotidianului, ce-şi aeriseşte decrepitudinea Calendarului, întru minuţioase programări, ca ale unui medic stomatolog.

Iar Medicul Stomatolog, precum şi asociaţia sa pe criterii de breaslă, recomandă Colgate pentru spălarea ouălor şi fluorurile de cerneală, pentru penetrarea cretei. Dincolo de priapice sfredele şi rapide burghie dentare se întind lanurile de tartru căruia, ca ultimă soluţie, acidul de la bateria Daciei 1300, i-ar putea veni de hac.

Razele pierdute ale Lunii, aidoma firelor de păr ce înfundă scurgerea căzii, se strîng în şomoioage de gelatină fosforescentă care, la prima vedere dau impresia de piftie de curcan, iar la a doua privire par expectoraţii de heruvim.

Breasla juvaergiilor se luptă pentru acreditarea mucozităţilor heruvimice printre semipreţioasele Pietre de Lună, date fiind proprietăţile fizice precum masă şi, mai ales, volum, care, ştiut este că, scufundat într-un lichid, va disloca o cantitate egală cu el însuşi (volumul).

De aceea, oameni fără căpătîi, venetici ce şi-au pierdut capul după vre-un El Dorado, ori compulsivi Don Quijoţi ce şi-au pierdut capul după Dulcineea sau, cu o frecvenţă de 33 %, adulterinii din stirpea lui sir Lancelot du Lac ce şi-au pierdut capul după (in)fidela regină Guinevevre, încearcă, plini de sagacitate, să prindă în halbe de bere excesul de expectoraţie de heruvim.

Pentru că, din halbe, aidoma unei beri cu tradiţie, translucida expectoraţie de heruvim este sorbită din priviri de artizanii bijutieri, dar şi de negustorii ambulanţi ce vor să-şi diversifice oferta, limitată, a cuţitelor de bucătărie şi aspiratoarelor de maşină.

De după valurile ce reflectă, curb, lumina, demonstrînd, încă o dată, dacă mai este nevoie, că fizica cuantică depăşeşte aşteptările limitative ale mărului newtonian, apar tiptil augurii buni ce binecuvîntează, la grămadă, vise deşarte, planuri cincinale şi candidaturi politice.

Şi pentru că augurii răi lucrează mînă-n mînă cu augurii buni, făcînd cîştigul jumate-jumate, cînd nu te-aştepţi îţi pică-n spate, ca lotrii de drum mare şi, aruncînd vorbe birjăreşti în faţa prea-cinstitei adunări, se prevalează de dreptul la pamflet şi, la adăpost de orice răspundere penală, îi menesc Lunii să fie mîncată de vîrcolaci iar Soarelui să fie ros de amintirile unor tenişi cu două numere mai mici.

Doar astfel, iluminat de durerea bătăturilor trecute, (cele prezente neintrînd în discuţie fiindcă, ştim, nici bătăturile din ziua de azi nu mai sînt ce erau odinioară) Heliosul sistemului heliocentric reuşeşte să stabilească ierarhii şi să-şi prioritizeze (apriori?) opţiunile legate de tainicele rute ale carului ceresc.

De aceea, consecvent principiului mai bine sănătos, tînăr şi bogat, decît bolnav, bătrîn şi sărac, oportun atît şcolii ateniene, Păltinişului şi, nu în ultimul rînd, abordării maniheiste, Marele Editor al Universului îl salvează pe Boris Vian de la linşajul admiratoarelor întărîtate, ţintuindu-l în insectarul Literaturii Universale, alături de buburuzele lui Urmuz şi de fluturii melancolici ce ies din metamorfozele lui Kafka.

Profund şi plin de o solicitudine prost-înţeleasă, Marele Bibliotecar al Universului mi l-a înfăţişat pe Vian, la ceas de taină, undeva într-o primăvară crudă a schimbării paradigmei literare, tîlcuitoare reîntoarcere a Fiului Risipitor la “î” din “i” şi simplu “sînt”. Haoticele “î” din “a” fost-au date uitării şi ruşinii ortografice de-atunci, în sistemul meu grafic ce nu mai suportă batjocura fonematic-abuzivă ce pretinde, aidoma unui fost securist ce-şi clamează dizidenţa, duplicitatea a două graféme pentru un singur fonem!

Aşadar, mă avînt desculţ pe plaja literaturii ce iese din tridimensionalitatea sertarului, pentru a se insiunua, metempsihoză binară, în cîmpiile Elizee ale blogurilor. Cîte-o scoică de stil îmi înţeapă călcîiul şi, ciulinii parafrazelor îmi mîngîie gleznele în vreme ce liniştitoare valuri metaforice foşnesc a aşezată tihnă prozodică, clasică precum o maşină break şi încăpătoare-n semantici ca o dubă.

Gîlgîit, motorul culturii se mai îneacă dar, graţie sponsorilor şi partenerilor tradiţionali, infuzii de capital revitalizează prin face-lift modelele vechi, prezentîndu-le, la tîrguri de carte ori expoziţii tematice, drept talente genuine, taman răsărite din flora spontanee ce umple totuşi, sezon de sezon, buzunarele proprii cu bani, bonuri valorice, burse ori vouchere.

În vreme ce păsări de noapte, cu pene negre şi breton, cu picioare lungi şi-nvelite-n năvodul dresurilor de firmă, croncăne gureşe despre camaradele de lizieră, absente vremelnic apelului, paşii mă poartă prin Poarta Sărutului francez, într-o nouă (dacă mai era nevoie) recunoaştere a statutului, mult-rîvnit, de francofoni.

Cu limba orologiului poposind, vremelnic, în gura lupului, paznic la oi, dovada latinităţii limbii devine o nouă chestiune (mai mult) de stil şi, sărutul francez tranşează, ferm, chestiunea Alsaciei şi Lorenei. De aceea, la noi, Mioriţa continuă să-şi terorizeze păstorul, într-o nouă şi aducătoare de ráting telenovelă cu actori autohtoni.

Agăţată-ntr-un stîlp de iluminat public, Luna, cu jumătate de chip, priveşte-n nămiază întreaga scenă hibernal-estivală, clipoceşte mărunt din pleoape şi nu pricepe (aproape) nimic. Sau, cel puţin, aşa vrea să ne facă să credem!