Veriga lipsa (gena recesiva din ciclul "iata cine are Maybach")

"Sfintul Apostol Pavel spunea

ca nadejdea, credinta si dragostea sunt

cele mai tari virtuti ale unui om.

Eu le am pe toate!"
Gigi Becali – Impreuna in Europa cu credinta, nadejde si dragoste

1.
Ies de la metrou. Piata Charles de Gaulle, Bucuresti, a.d. 2007. In vreme ce vecinului de trotuar, cu frizura savant-inaltata spre centru, un mp3 pe post de ringtone ii lalaie o melodie cu iz de Stambul rinced (...ras-pun-deee la te-le-foon, la te-le-foon, la te-le-fon...), de pe un afis lipit strimb pe un panou pentru publicitate electorala imi zimbeste, ca un deja-vu, de rau augur, Becali. Lejer timp, dar cu ochii licarind de smecheria unui cimpanzeu imbracat in costum si pus sa fumeze in fata multimii, la bilci, latifundiarul piper(nicit)ean sta cu gura deschisa (sigur, asta nu-i semn de inteligenta !), imbiind parca privitorul sa-i numere dintii. Ochii, usor mijiti, incearca, fara succes, sa ii transforme privirea in laser si sa induca publicului macar senzatia unui IQ de 60-65... Tentativa esuata ! De dincolo de pleoapele cazute premeditat, mioritica opacitate (b)ovina razbate mai ceva ca mirosul iute de tap, prelins din axila paroasa a unui fante ce-si are salasul intr-un camin de nefamilisti. Mototolit si prost lipit, Becali priveste spre statia plina, unde oameni incarcati cu genti, sacose ori serviete asteapta, resemnati, autobuzul.
2.
Cobor din autobuz in Pajura. Un soare timid zimbeste galben de dupa halena umeda a cetii. Vintul bate slab dar umfla, a paguba, un banner de pe care isi iteste rictusul, deja descris, acelasi ipochimen de Pipera.

Dimensiunea mare a printului nu-l face sa para mai inteligent. In schimb, ma trimite cu gindul la o coperta a evolutionismului darwinist. Pare a fi legatura lipsa ce lipseste pe acolo, intre pitecantropi si cromagnoni. Parca. Sau, ma rog, generic vorbind, intre maimute si hominizi. El stie sa foloseasca focul. Normal, ca fumeaza! El stie la ce foloseste roata. Logic, doar are Maybach... «Sunt miliardar, as fi putut duce o viata de trindavie, dar am decis sa port aceasta cruce pentru a face bine in jurul meu, pentru ca aceasta inseamna politica : sa-i ajuti pe oameni» afirma Becali. Amintirile care ma chinuieste imi susura in ureche, mai abitir ca invataturile lui Dan Pavel catre al sau Razboinic al luminii cum, in timpul acestui transport al crucii, gleznele ii mai joaca, din cind in cind, cite-un renghi pipereanului, de mai calca strimb sa se cruceasca toata presa. Bunaoara putem da si-un exemplu : mindrul becal de care facem discutie a diriguit destinele complexe, prolixe si confuze ale Stelei de la inaltimea apartamentului 214 al hotelului Marriott. Mihnit de faptul ca sordida spelunca hoteliera in care adastase indraznea sa-i ceara parale pentru onoarea de a-i fi calcate mochetele de becalienii sai sosoni, acest fabulos personaj, ce se lipeste de televiziuni ca flegma de bordura, a decis sa trinteasca un gratar de suparare taman pe terasa etajului 2, afumind intru generoasa impartasire cu aproapele de la alelalte camere a fumului gros si lipicios, de mici. Neapreciind performance-ul, cei de la hotel l-au dat afara si i-au dat interdictie prin zona... Dar, Dumnezeu i-a batut pe marriottini. Cind femeile de serviciu au intrat in camerele asediate pin-atunci de Jiji, au constatat ca omul, intr-adevar, sfinteste locul. Evident, fiecare-n felul sau. Becalul din povestea noastra a ales sfisierea mochetei, spargerea faiantei si riciirea zugravelii. Practic, o rescriere a flagelarii, prin prisma imobiliara...
3.
Intru in holul blocului. Ma intimpina, caldut si sulfuros, mirosul de la subsolul jilav si-nfipta-n cutia postala, o fituica in opt pagini, prost tiparita, ce-l prezinta pe don Jiji in toate posturile, (a)laturi cu Basescu (inca presedinte ; intimplator), Berlusconi (italian), Dan Berindei (academician), Razvan Theodorescu (graseiat, academician si fost tartor in TVR pe vremea mineriadei din iunie ’90), Pimen (inalt prea sfintit), mama sa (cu broboada neagra) etc. E prea de tot.
Urc cele doua etaje, tirindu-mi picioarele. E prea mult pentru o singura zi. Trei locuri, acelasi becal. "Cind am devenit bogat, am intrebat: Dumnezeule, de ce mi-ai dat toate aceste bogatii? Arata-mi ce trebuie sa fac cu ele ! Si el mi-a spus : intra in politica si salveaza-si poporul" , marturiseste, cu litere albe, pe-o caseta verde-praz, Gigi Becali, acest veritabil om de cultura in cinstea caruia, un oarece fenomen de masa, a fost numit becalizare. De alaturi de testimonial, cu privirea inteligenta a unui peste fiert, priveste spre alte zari chiar El. Sub calota craniana i se ghiceste o oarece portie de creier pané. Intru in casa. Un miros ciudat se insinueaza. Banuiesc ce e si ma uit la talpile pantofilor. Intuitia olfactiva mi se confirma. Noroc cu fituica lui Becali ! O pun jos si ma descalt pe ziar. Sunt cu inima impacata fiindca acum stiu ca bipedul din Pipera vrea sa isi salveze poporul. Iata c-a reusit!

Bucatarie postmoderna III: Waitin’ for Santa (in memoriam Radu Anton Roman)

- 400 g creveti decorticati
- 800 g mix de legume (porumb, morcov, orez, gogosar, mazare, fasole verde, ciuperci taiate)
- Doua pahare de vin
- 1 pahar mic de Zaraza (pentru ca, nici anul acesta nu mi-am schimbat masina, nu mi-am luat bluetooth si nici vila cu piscina)
- Doua linguri de bulion de tomate
- Trei lingurite de zahar
- Putin ulei
- Condimente : chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati, trei catei de usturoi, Worcestshire Sauce
- O lamiie
- Mustar iute de Dijon
- Sos Tartar
- Sare dupa gust
Timp de preparare: 35 - 40 minute


Cum a venit Postul Craciunului – nici nu imi dau seama. Mai adineauri ma dadeam de-a dura pe malul marii, cautind pietre cu gaura, sa mi le atirn la git si acum, iaca, zgribulit, ma veselesc duminicile, fiindca-i hart la peste.

Cum am idei putine (dar fixe), duminica asta am privit din nou in ochi crevetii (decorticati) si, ca-n bancul ala cu iepurasul fara sapca, m-am pus din nou pe chinuit aceste pasnice dihanii, poposite-n congelatoarele de la Selgros de hat, taman-departe, tocma’ din Oceanul Indian.

Ca sa nu se simta stingheri aici, pe meleagurile mioritice, am lasat mindretea de creveti roz sa guste un pahar de vin rosu, dintr-acela care nu-i conform cu indicatiile pretioase ale Uniunii Europene, un zaibar tinar si tumultos, contaminat de perfectul simplu al gustului frust din via doljana ce l-a nascut.

Pentru ca sa stiu o treaba, am presarat pe deasupra chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati. Dupa care, am lasat crevetii sa se desfete in acest jacuzzi aromatizat si-am inceput a ma ocupa si de celalalte acareturi ce-aveau sa intregeasca mincarea.

Am luat carevasazica mixul de legume pe care-l ochisem mai din timp si l-am zvirlit cu luare-aminte intr-o tigaie-n care se-ncinsesera zdravan vreo doua linguri de ulei.

Cubuletele vesel colorate au prins iute-a sfirii si, nu dupa mult timp am pus peste ele doua linguri de bulion,

trei lingurite de zahar si am stins totul cu un pahar de zaibar dintr-acela negru, de-ti coloreaza si buzele si dintii. Fara sa-mi iau ochii de la tigaie am prins a amesteca-n continuu, ca nu carecumva sa se prinza de teflonul imperialist leguma noastra neaosa.

Cind totul a scazut, am pus peste legume veselii creveti, cu tot cu zeama lor parfumata de vin si mirodenii si, amestecind intr-una, am mai stat vreo zece minute – un sfert de ceas pina sa decid incetarea focului.

Moment in care, usturoiul, paharelul mic de Zaraza, zeama de la lamiie si citeva picaturi de Worcestshire Sauce au avut taman rolul unui curator ce deschide o expozitie de arta.

Pour la bonne bouche, la servire se va pune, alaturi, o lingurita de mustar si una cu sos Tartar. Iar totul se uda cu (cum altfel ?!) un vin alb, sec. Poate, de Tirnave. De ce nu ?

Caldura mare (I Know What I Did Last Summer)

The time has come
To say fair's fair
To pay the rent
To pay our share
The time has come
A fact's a fact
It belongs to them
Let's give it back
How can we dance when our earth is turning?
How do we sleep while our beds are burning?

Midnight Oil – Beds are Burning

Iulie 2007. E cald. Un nou val de canicula s-a abatut asupra tarii noastre. A fost declansata alarma generala. Codul rosu incinge spirite, epuizeaza stocurile de apa minerala la Metro si Carrefour si zornaie gologani in buzunarele patronilor de televiziuni cu stiri de la ora cinci… Sigur, daca nu-i nici o baba violata, macar doua-trei vor pica insolate pe strazi…
20 septembrie ’89 – 20 septembrie ’90. Un an de claustrare, de punere a vietii intre niste majore paranteze. Un an de armata... Tin minte bine vara lui ’90, fierbinte si uscata, intr-o margine de Craiova, in care valuri solide de aer fierbinte ma loveau pe undeva, in postul 4, naucindu-ma cu arome soporifice de flori de tei, amestecate cu mirosul iute de ulei mineral, de la AK-47, pe al carui pat de lemn bateam ritmuri doar de mine auzite, de opt-optimi, in vreme ce, in sinea mea zbieram cit puteam : Twenty-seven, everyone was nice / Gotta see em make em pay the price / See their bodies out on the ice / Take my time // Am I evil? Yes, I am / Am I evil? I am man, yes, I am!

Si, intr-o viziune apropiata Ciinelui andaluz il vedeam pe Iliescu in diverse ipostaze: eviscerat, spintecat, cu incheieturile sfarimate cu roata, cu globii oculari balanganindu-i peste obraji, ca virf al unei piramide de capatini, care ii includeau si pe Petre Roman, Miron Cozma, Silviu Brucan, Sergiu Andon, Dumitru Tinu, Emanuel Valeriu, Mihai Chitac, Virgil Magureanu, Ardeleanu, Plesita, Nicolschi, Draghici, precum si multi altii pe care, desi nu-i stiam direct, iI intuiam, iI simteam…

Satul pina-n virful unghiilor de imbecilitatea institutionalizata si trasa-n tipla autoritatii cu epoleti, uram (constanta trasatura, pastrata si-n prezent) ordinele imbecile, comenzile date de dragul comenzii, arbitrariul cererilor superiorilor, ce-si au mobilata mansarda cu flagrante complexe de inferioritate. Refulari si defulari, o intraga psihanaliza poate fi tesuta pe marginea armatei (dupa cum, la fel de bine, se pot face pertinente studii de caz si-n zona structurilor ce implica ierarhii clar stabilite dar, intretesute cu mici si inocente nepotisme, necesar si inevitabil, suprapuse peste simpatice adulteruri, care ajuta, din umbra, dar esential, la construirea unei frumoase cariere mioritice).




In umbra fierbinte aruncata de copaci, prin frunzele carora orice adiere fosnea a libertate, pe undeva citind din Scorpions cu-al lor Wind of change (la noi sint codrii verzi de brad si vintu-i postmodern), numaram zilnic centimetrii taiati dintr-un metru de croitorie, dupa care, consecvent unui spirit cartezian, ce caracterizeaza soldatul român, ii numaram si pe cei ramasi intregi, ce-i drept, zilnic imputinati…

O buburuza urcindu-se pe un fir de iarba devenea evadarea mea din acel univers militar, croit dupa un model de cretinism altoit pe imbecilitate. In vreme ce bibanii marsaluiau prin fata vacilor unitatii, anorexice, placide si obisnuite cu badarania cazona, din ghereta verde de santinela, cu un telefon de bachelita pe care scria «ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA!», eu stateam cu privirea pe stropul rosu cu puncte negre ce escalada, intru temerar alpinism botanic, iarba palita de caldura. Alteori, cocotat pe gardul din prefabricate de beton, cu sirma ghimpata pe deasupra, sordida dantela concentrationara, priveam cu jind la masinile ce mergeau spre Bucuresti (putine pe atunci si, in marea lor majoritate Dacii 1300, asezonate din cind in cind, cu pitoresti Dacii 1100). Ceva-ceva forfota incepuse totusi si vedeam, tot mai des, cum vreo Dacie prapadita, cocosata sub povara blugilor prespalati Pyramid si a bomboanelor Topi-Top si Boni-Bon, rula dirza spre Wall Street-ul din Cetatea Baniei, semn ca, privatizatii nostri luau cu sirg pulsul actiunilor de la tarabele Stambulului.
Vizavi de gardul sordid al unitatii se intindea un cimp pirjolit, pe care un taran batrin il tot ara cu un plug agatat de o motocicleta BMW cu atas, ramasa p-acolo, cine stie cum, din cel de al doilea razboi mondial. Si, priapic menhir al ordinii si disciplinei, in mijlocul acestei cimpii, se ridica borcanul militianului de circulatie, metamorfozat dupa Revolutie in politist.
Radioul de la bordul Matizului ii da intr-una cu codul rosu, care amenita sa se intinda, ca o eczema jenanta, pe chipul indelung asudat si, pe alocuri acneic, al tarisoarei noastre. E cald, intr-adevar, dar nici eu, nici Cezar nu ne speriem doar dintr-atit. Ne-am mincat impreuna ficatii in oaste, cu caporali imbecili si tot soiul de creiere pané, inghesuite sub chipiuri patate si mirosind a sudoare de militari de cariera, reduse la admiratie timpa fata de stralucirea tablelor de pe epoleti… Dupa aproape 18 ani, revenim in Craiova. De asta data, motiv nu mai e sordida si trista incarcerare, pardon, incorporare in falnica armata româna ci, o prozaica, dar lucrativa intilnire cu un anume domn Ghita, cu care vrem sa facem o afacere.
Drumul se asaza sinuos in fierbinteala verii si, undeva in zare, in racoroase iluzii, se misca ape ce nu exista. De-a dreapta si de-a stinga soselei se asterne Circea, semn ca nu mai e mult pina-n Craiova. De-odat’ apare, pe stinga, borcanul militianului. Un organ nadusit, cu chipiul dat pe ceafa, intru subtil si matur semn de spirit de observatie, priveste napoleonian spre traficul de pe drum. In stinga, pe locul cimpului prafos, pe care-l ara mosuletul cu motocicleta, se ‘nalta ditamai METRO. Cash & Carry. Si-n dreapta, acelasi gard plesnit, din prefabricate de beton, ascunde privirii UM 01368, locul unde mi-am inmormintat adolescenta, inocenta si sufletul curat. Si, culmea, poarta principala, ornata cu doi vulturi kitschosi, turnati in aluminiu si vopsiti cu bronz auriu, lejer patati si scorojiti, este deschisa, ca-n vremurile cind, duduind, ARO-ul comandantului intra pina-n fata garzii care-i prezenta onorul. Buna dimineata, soldati – Sa traiti Tovarase comandant! Este prea tentant.

Hai Cezar, sa vizitam Unitatea! Pina sa protesteze Cezarica (…bai, dar nu stiu daca-i bine, daca ne intreaba de ce am intrat - ce le spunem?, cum putem justifica intrarea, astfel, intr-o Unitate Militara? etc), Matizul a scirtiit scurt din roti, revoltindu-se in felul sau impotriva virajului brusc si, apoi frinez din scurt, taman in fata Pavilionului Central. Opresc motorul, scot cheia din contact, iau de pe bancheta din spate geanta cu 30D-ul si, rapid, imi pivotez bardahanul afara din Micul Gigant. Cezar e perplex, dar coboara. Bai, e bine ce-am facut? Ridic din umeri si o pornesc la plimbare, spre Corpul de Garda. De sub frunzele carnoase ale unui ricin cu tulpina rosie ne privesc, mustaciosi si nebarbieriti, citiva muncitori in salopete kaki si patate. Salut baieti, Sa traiti ! Cu privirile tulburate de caldura, au ceva din figurile ostenilor lui Pancho Villa. Aleile cu asfalt sint crapate si iarba a invadat totul. Ne invaluie o senzatie stranie, de lume parasita, de Cernobil redescoperit. Mergem pe aleea pe care am marsaluit de atitea ori, batind ore in sir dragul pas de defilare, cu piciorul ridicat la 60˚ si cu laba piciorului teapana, de simteam in vintre fiecare pas, ca pe un pumn dat cu simt de raspundere, pina la epuizarea si amortirea totala a membrelor…

Din spate se aude cum cineva alearga spre noi. Mergem mai departe Cezare, nu ne oprim, susur si continuam plimbarea. Pasii sint tot mai aproape si se aude un usor gifiit. Ne intoarcem si zimbim. Zimbetul mi se intinde iliescian intre urechi, plin de o gretoasa solicitudine: Dupa noi alergati? Omul din fata noastra, durduliu si imbracat intr-o salopeta albastra de pilot ne zimbeste chinuit la rindu-i si da din cap ca da. Sinteti de la Bucuresti ? E rindul nostru sa ne miscam capetele afirmativ. Am banuit eu de cum am vazut masina, mormaie omul, usor posomorit si ne descoase in continuare : Sinteti de la Autoritatea Aeronautica ? De data asta dam din cap ca nu, ceea ce-l umple de entuziasm. Dar ? Ei bine, aici am facut armata. Am vazut poarta deschisa si am intrat. Ce mai e p-aici? Mare scofala nu mai e. Unitatea s-a desfiintat de vreo doi ani si, in loc, s-a instalat aeroclubul Craiova si, cam atit… Dar ne putem plimba? Omul isi deschide bratele a generoasa invitatie: peste tot!

Profitam. De sub iarba inalta, care incepe sa se-ngalbeneasca de atita caldura, se ivesc urme ale armatei. Ma simt ca un arheolog ce se plimba printre ruinele unei cetati proaspat descoperite dar, de-atita ori vazuta-n vis. Am senzatia ca, daca ma concentrez cum trebuie, voi putea calatori in trecut, saptesprezece ani in urma, in acea vara fierbinte a lui ’90. De dupa o rampa de fier se iveste, scilciat si negru, un bocanc de racan.

In virful unui plop subtire flutura, straniu steag, o manusa zdrentuita, dintr-acelea cu un singur deget si cu o crestatura-n podul palmei, pe unde sa scoti aratatorul, ca sa poti apasa tragaciul…
Ghereta de lemn, din Postul 4 nu mai e decit un morman de scindurele scorojite. Firul care mergea la telefonul de campanie, cel cu ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA, se mai leagana insa si acum, incurcat printre crengi. Pasii nostri au un sunet straniu, parca reverberat.

Mergem printre hangarele unde mindria armatei sovietice (si a noastra, inclusiv), MIG 21, isi avea birlogul de taina.

Geamuri sparte, citeva ciori crucificate (la propriu!) si multe avioane tocate. Tocate marunt, parca ar fi fost bagate la un distrugator de documente...

Un autobuz cu burduf, care ne-a transportat la tragerile de noapte sta intr-o pozitie nefireasca, frint cumva, de parca s-ar fi turnat cu el vreo cascada mai mult sau mai putin reusita.

Ne fotografiem plini de mindrie, intr-o atitudine de turist japonez, cu miinile sprijinite de botul unei ruine sovietice de aluminiu care, odinioara chiar zbura (inainte sa devina cel mai eficient plug pentru ogoarele patriei noastre).

Personal, aveam senzatia descoperirii unui veritabil muzeu in care, atent expuse, se gaseau fragmente pierdute ale vietii mele.

Dar, ironia sortii facea ca, in vreme ce ma indeletniceam cu aceste prolegomene si cugetari mai mult ori mai putin carteziene, dl. Ghita sa ne tot sune. Ce faceti, ce faceti? Unde sinteti, unde sinteti? Cind ajungeti? Cu respiratia de sorginte GSM a unei asemenea soacre in ceafa, normal, vizitarea sitului arheologic incepuse sa ne iasa pe nas. Asa ca, am scurtat traseul si ne-am urcat in Matiz. Cald bine, dar aerul conditionat functiona. Am facut cu miinile semn de pa catre ferestrele comandantului. De acolo, nadusit, barbatul in salopeta albastra, ne-a raspuns, toropit, a ramas-bun.
Relativ sprinten, unul dintre soldatii lui Pancho Villa a tisnit de sub umbra ricinului si, opintindu-se, a impins poarta albastra de cum am iesit. In urma s-a auzit un dangat ca de clopot, o definitiva inchidere a acestui episod al istoriei mele...

Bucatarie postmoderna 2: Crevetii Bubba-Gump

Timp de preparare :
60 minute, din care :
45 minute marinarea crevetilor
30 de minute pregatirea garniturii de orez
15 de minute gatirea crevetilor

Intr-o simbata, nestiind ca duminica urmatoare Ana va dori sa facem ordine in debara, eram foarte bine dispus. D-abia intors dintr-o deplasare la Sinaia unde, vreme de doua zile, aidoma unei verginale printese, inchis in turnul de (mai mult sau mai putin) fildes al hotelului Mara, facusem fotografii cu prilejul unui eveniment, am decis imi folosesc din nou skils-urile culinare. Pe fondul unei oboseli (acumulate in mod obiectiv la Sinaia) ascultam impreuna cu baietii un aromitor Creedence Clearwater Revival, ignorind, in mod deliberat, ca din ‘70 incoace, totusi s-a mai compus ceva muzica buna. Long as I remember the rain been comin down. / Clouds of mystry pourin confusion on the ground. / Good men through the ages, tryin’ to find the sun; / And I wonder, still I wonder, who’ll stop the rain. Nicodim si Aron par sa guste cu aceeasi voluptate rockul anilor ’70, dominat de chitara lui Hendrix, sonoritatile Led Zepp si arhetipalul, deja, Smoke on the Water, dupa cum asculta, zen, hardul pur al anilor ’80, Kiss, Twisted Sisters ori AC/DC. I went down Virginia, seekin shelter from the storm. / Caught up in the fable, I watched the tower grow. / Five year plans and new deals, wrapped in golden chains. / And I wonder, still I wonder who’ll stop the rain. Si, din aceasta imersiune in sonoritati cu aroma de deceniu opt, in tainica alchimie a dupa-amiezii, in care mai picura cite un strop de nostalgie cinefila, calda si pufoasa, lenes ca un cotoi* lungit la soare, gindurile mi-au zburat spre Forrest Gump si, fiindca nu mincasem, amintirile mi s-au infipt taman in povestile suculente (si pline de creveti) ale lui Bubba.
Drept pentru care, intr-un mod vecin cu revelatia, demn meniu mi-a aparut taman crevetele, acest modest locuitor al oceanului planetar, ce poarta insa-n traista, frumos impaturita, nobletea gustului pe care doar les grands chefs stiu sa o dea.
Asadar... sa devenim pragmatici. Pentru trei portii mari (eu, Ana si Onut – taica-sau) si doua mici (evident, Nicodim si Aron) am luat in calcul urmatoarele date: 400 g de creveti congelati, 3 catei de usturoi – taiat marunt, in cubulete mici-micute-mititute), o cana de orez simplu (ideal ar fi fost orez salbatic, dar nu s-a brodit sa-mi fie prin preajma), o lamiie, Worcestershire Sauce, ceva bere (probably the best beer in the frigidaire) si, evidentele, pretioasele, usor snoabele si aducatoare de know-how mirodenii. Intr-o rapida trecere in revista le voi mentiona cum imi vin in minte: chimen macinat, scortisoara, nucsoara, curry si doua cuisoare sfarimate, citeva fire de patrunjel (si, eventual sofran). Ultimele doua piese de rezistenta mentionate sunt destinate orezului.

Intr-un prim timp se vor pune crevetii intr-un vas, la marinat, in berea de care deja am adus vorba, in combinatie cu mirodeniile mai sus mentionate (mai putin patrunjelul si sofranul, repet !).

In vreme ce mingiiem din cind in cind din priviri crevetii ce se lafaie in berea parfumata, ca sa nu ne plictisim, luam orezul acela simpatic din cana (si, care se presupune ca e deja curatat), il punem intr-o tigaie in care am incins putin ulei (de porumb sau susan ar fi ideal, dar sa nu ne cramponam de asemenea detalii) si il calim.

Nu mult, nici putin. Daca o facem in exces obtinem un roman sovietic de succes din anii ‘50**, daca ne ocupam prea putin de calirea sa, e deja inutil. Asadar, cind simtim noi ca a sosit momentul intrerupem aceasta operatiune si transferam lin, ca-n primele acorduri ale lui Santana din Europa, tot orezul intr-un vas unde il lasam st fiarba 15 minute. Nici mai mult (ca il transformam in terci) nici mai putin (ca nu se patrunde). La finalul acestui sfert de ora vom obtine un orez academic, caruia ii putem adauga o lingurita de sofran si putin patrunjel.
Ne mutam acum, din nou, atentia pe creveti. Ii vom scoate din vasul cu marinata si ii vom pune intr-o tigaie cu ulei foarte bine incins.

Din nou, sincer, imi manifest optiunea pentru uleiul de susan sau porumb dar, fara mare regret informez publicul ca se poate sari peste aceasta fraza.
Alei-hop, crevetii se prajesc plini de o modestie stoica in tigaia incinsa si, cind au inceput sa devina rumeni, se pun doua-trei lingurite de zahar in tigaie, numai bine cit sa se caramelizeze iute.

Peste aceasta stranie imagine a crevetilor trasi in caramel se pun trei linguri de bulion si (atentie !) zeama de la marinarea crevetilor, cu toate aromele bine preservate de acea probably best beer...

Din acest moment, clipele pina la servirea crevetilor sunt numarate. Se amesteca usor in tigaie, chiar tandru, pot spune si, cind a scazut sosul binisor se va pune zeama de la lamiie, citeva picaturi din acel binecuvintat Worcestshire Sauce si usturoiul.

Aceasta e clipa de apogeu, cind focul se stinge brusc, ca o orchestra ce incheie o fraza muzicala, in asteptarea clinchetului pur al unui mic trianglu. Iar chinchetul vine, odata cu servirea crevetilor.

_________________________

* Cotoiul arhetipal, Garfield, acest Bill Murray al felinelor
** Asa s-a calit otelul - Nikolai Ostrovski, Editura pentru Literatura, Colectia Biblioteca pentru toti, 1962 (v. http://www.librarie.net.carti/53770/Asa-s-a-calit-otelul-Nikolai-Ostrovski )

Sibiu, mon amour (III)

Masina ruleaza lin. Sate sasesti se astern, curate si ordonate, de-a stinga si de-a dreapta drumului. Porti inalte, ca de cetate, separa net lumile. Meine Haus ist meine Welt.

De-o data, pe dreapta, vad niste furnale inalte, zgiriind inutil cerul si incadrind ceva ruine triste, un pod de beton desalat precum si un snop imens de tevi care izvorasc din pamint, ducind, vesele si ruginite, spre nicaieri intru involuntar umor si inocent Beaubourg.

E Copsa, ma lamureste Cosmin si opreste masina, invitindu-ma sa fac fotografii daca vreau. Sigur ca vreau ! Desi nu mai sunt in presa de trei ani, microbul nu m-a parasit. De la inaltimea etajului 17 unde lucrez, program normat de opt ore-imagine, nu trece zi sa nu imi amintesc, cu dor, de meseria mea, de ziarist. Asa ca, oportunitatea e fabuloasa.

Fotografiez la doua aparate. Caut unghiurile. Vizez, declansez. Vizualizez coala mare si mata, de ziar, ori luciul pretentios al unei reviste. Si, evident, imaginile paginate. Dezastrul industrial din fata mea este atit de ispititor incit, mai-mai ca m-as duce inauntru, sa prind ruinele fabricii de aproape.

As vrea sa deschid pintecele monstrului industrial si sa-i pozez viscerele, sa-i surprind tainicele vertebre intepenite intru nemiscarea mortii sale, sa-i vad decrepitudinea betonului sfarimat si tristetea fiarelor descarnate…

Imaginile sunt aproape tactile cind, din reveria shootingului ma aduce cu picioare pe pamint un flacau voinic, cu o salopeta neagra. Domnu’, sa nu va suparati, da’ nu aveti voie sa pozati aici… E obiectiv strategic, spune si-si lasa ochii in jos.

Privesc scheletul compus din stilpi si grinzi de beton din fata, las privirea sa se prelinga peste boltile sparte din caramida, admir balariile inalte care au rasarit de pe acoperisul prabusit partial… Asta-i obiectiv strategic ?

Omul din fata ridica a neputinta din umeri si, mai-mai ca-i vine sa bufneasca in ris. Imi arata o placa de tabla ruginita, pe care, cu oarece bunavointa, distingi un aparat foto cu burduf, taiat in «X» cu doua linii, cindva rosii.

Accept spusele paznicului, mai cu seama ca mi-am facut din plin damblaua.

Ma intorc la masina si, in ambuteiajul de aproape o ora ce a urmat pe sosea

am avut timp sa analizez pe-ndelete aceste minunatii, top secret, ale tehnicii de la Copsa…

Probabil ca, savant camuflate printre derizoriile ruine, adastau ori rachete strategice NATO, ori cine-stie-ce intrari tainice in vreun bunker nestiut-nevazut, unde se centralizeaza informatiile Echelon*.
Doar citeva ceasuri mai tirziu, pe undeva intre Deva si Hunedoara, am avut sansa de a admira din nou, prin sticlele obiectivelor, o alta mindrie, in falnica ruina, a socialismului glorios: combinatul siderurgic de la Calan. O alta zona de arheologie a unei contemporaneitati relativ recent apuse…

Furnale inalte si inutile ameninta cerul, ca niste degete descarnate, amintiri ale unui ev in care planul cincinal era realizat in doi ani si jumatate, iar viata oamenilor se scurgea trist intre stranii socializari pe la cozi, liste de asteptare pentru frigidere si concedii petrecute, cu bilete de la sindicat, la Eforie Nord ori in Saturn... Aidoma unor tepuse strategice, dedicate exorcizarii demonilor nostalgiei comuniste, furnalele tac.

Dar, din mutenia lor, oricine e interesat poate afla povestea suprarealista a României, in care un Cizmar-nu-neaparat-viteaz, in megalomana sa incompetenta analfabeta, cocotat in fruntea Tarii, gratie sistemului adus in portbagajul tancurilor Armatei Rosii, multumita lui Maurer si, in general, pecinginii comuniste, a reusit sa conduca destinele unui neam vreme de aproape 25 de ani…

Vintul sufla cald si moale. E o zi de octombrie, poate una dintre ultimele care mai picura mierea verii, in ochii insetati de lumina. Race for the morning / You can hide in the sun 'till you see the light / Oh we will pray it's all right / Gotta get away-get away / Between the velvet lies / There's a truth that's hard as steel / The vision never dies / Life's a never ending wheel… Masina toarce incet, in vreme ce, din boxe se aude dl. Ronnie James Dio. Cosmin ma asteapta, rabdator. Cu siguranta a vazut, la viata lui, mai multi ciudati si, poate ca, totusi, nici nu sunt nici cel mai mare…

Gardul jupuit, din placi paupere de beton, separa, simbolic, doua lumi. De-o parte e drumul, e viata care curge intr-un organism ce isi cicatrizeaza ranile provocate de un sistem arbitrar, despotic si absurd. Mai ales, absurd ! Dincolo e scheletul unei lumi ce-ar fi trebuit sa se nasca moarta inca de cind o clama, teoretic, barbosul ala de Marx.

Hide, ca niste coaste ale unui stirv de pe marginea drumului, se inalta, afumate, grinzile, cocotate parca inutil, pe stilpi de beton, ce poate, cindva, adaposteau birouri unde se cloceau umflate planuri cincinale. Imi, inchipui cum, pe coridoarele acum dezgolite de ziduri, in Epoca de Aur, vreun sef de organizatie de baza, grohaind cu gulerul deschis la camasa, in mod tovarasesc si egalitar, ciupea de fund cu degete boante, tovarasele dactilografe, intru mindra fraternizare de clase.

Fotografiez ca intr-o transa. Am impresia, aproape materiala ca, daca ma uit cum trebuie, voi reusi sa intrevad, prin lentilele obiectivelor, tristii ani ai deceniului noua, acea perioda rupta-n fund a istoriei contemporane, pe care insa, Cirmaciul o prezenta cu panglici si pompoane, de-ai fi zis ca-i cine-stie-ce-majoreta...

Fiare ruginite, vopsea scorojita. Un cimitir industrial, ce ascunde in pintecele sau hoitul minciunii de propaganda, ce ne infatisa, la telejurnalul ala de doua ore, din anii ’80, realizarilii unui ev de glorii.
Brusc ma opresc din fotografiat. Pe partea dreapta a gardului combinatului (sau, ma rog, a ce a mai ramas din el) sunt intinse haine la uscat. Un prosop imens, cu stema clubului Steaua, se leagana lenes, in adierea vintului. Iata un steag flausat ! Mai fac o fotografie si plec.

Totusi sunt platit pentru o alta sedinta foto… In masina, odata cu rontaitul motorului, ma tot gindesc la mormanul de moloz, cindva mindria socialismului glorios, pe-al carui gard filfiia lenes, prosopul cu Steaua. Si brusc, aproape ca am o revelatie : mindrului nostru neam, de multe ori nostalgic si bovaric, dar-mare-amator-de-Dan-Diaconescu-show-Monica&Irinel-si-ultimul-dar-nu-cel-din-urma-Jiji-Becali-aceasta-flegma-pe-rever-plimbata-n-Maybach, poate chiar i se potriveste un steag flausat…
Spre seara, dupa ce am parcurs tot traseul dedicat fotografiilor (comandate), inainte de intrarea-n Sibiu am avut o noua viziune. Bucolic, pe coama unui deal, ca-ntr-o Miorita se intoarce, adasta un tarc de oi. Un tarc traditional, facut din busteni lungi, pazit de citiva ciini (mai barbati) si un magarus simpatic (pe post de cabalina invatata). Totul respira pace, serenitate si limpezime folclorica. Ce mai, o veritabila carte postala, numai buna de vindut la poarta Muzeului Satului... Si totusi, potrivit principiului « România, mereu surprinzatoare », ansamblul deal-vale nastea o imagine suprarealista, desprinsa parca din Buñuel. Calma, lunga si bej, lunga sageata tehnica, la poalele dealului adasta o limuzina americana, dintr-alea cu bar, birou si piscina, dormitor personal si unul pentru plutonul de badigarzi, cu scaun special pentru secretara, bancheta dedicata amantei si un jacuzzi mic intr-un colt, nu de alta, da’ trebuie undeva sa-ti bei si sampania !

Cind se insera bine, ne-am intors si noi in Sibiu

__________________________________________________
* La sfirsitul anilor ‘90, NSA (Agentia Nationala de securitate a Statelor Unite) a creat un sistem global de spionaj, denumit ECHELON. Acesta are capacitatea de a intercepta si analiza, teoretic, absolut orice apel telephonic, fax, mesaj telex ori email, transmis de oriunde din lume. ECHELON este controlat de NSA si opereaza in colaborare cu Cartierul General al Comunicatiilor Guvernamentale din Anglia (GCHQ), cu Agentia de Comunicatii si Securitate din Canada (CSE), cu Directoratul Australian de Aparare si Securitate (DSD), precum si cu Biroul General de Comunicatii si Securitate din Noua Zeelanda (GCSB).
Vezi http://hiwaay.net/~pspoole/echelon.htm