Pachetul de carti

Justice Is Lost
Justice Is Raped
Justice Is Gone
Pulling Your Strings
Justice Is Done
Seeking No Truth
Winning Is All
Find it So Grim
So True
So Real
Metallica – …And Justice for All

Porthartul maro il cumparasem de la Opran, pe cind eram inca in liceu, pe undeva pe la sfirsitul clasei a douasprezecea. In acei ani jilavi, ai sfirsitului deceniului noua, porthartul de plutonier de militie nu era deloc trendy si, nu pot pune achizitionarea acestuia decit pe seama unui vizionarism intr-ale fashionului.
Ceea ce-i drept, pentru ca, la inceputul anilor ’90, porthartul cu pricina mi-a intregit portretul, asezonat cu niste ochelari rotunzi, de John Lennon, si in compania unei veste negre (de la smokingul bunicului), pe al carei rever, de matase, se odihnea « Virtutea Aeronautica » (de la celalalt bunic) si, de sub care se itea, crud si subversiv, verdele unei camasi cu diagonala (nihil sine Deo, traiasca sergentul de la care am cumparat centironul, la sfirsitul armatei!). In interiorul acestei genti de militian incapeau, intr-o armonie edenica, cursurile de LRC (pentru neinitiati, limba româna contemporana, tinute de renumitul-si-temutul Theodor Hristea), volumul de Sinteze de limba româna (coordonat de acelasi domn Hristea), notele de la cursul de filosofie (tinut de Ludwig Grünberg), doua-trei proteste ale Ligii Studentilor, constant, cite un volum de al lui Mircea Eliade si, nelipsit, un pachet cu carti de joc, fabricate in RDG, cu o poza pe care trona Atheneul, inconjurat de citeva masini din anii ’70 – niste Fiaturi 850, o Volga si vreo doua Pobeda…
Ei bine, pret de patru ani buni si multe mii de kilometri, porthartul, Eliade si cartile de joc m-au insotit, fie ca era vorba de Podul Mogosoaiei, (o circiuma pe care vremurile au dat-o de rusine, transformind-o, in prezent, in sordid magazin de termopane), fie ca era vreo boîte de pe linga Pompidou, fie ca era Kunstakademie din Düsseldorf.
Oriunde eram mai mult de trei persoane, cartile ieseau, ca printr-un miracol, fara efort, in mod cu totul natural. Erau ca un citat, ca o constanta, ca o doza de postmodernism intr-un evident ev in care totul, dar absolut totul incepea cu sintagma « post » : postcomunist, postceausist, post-caderii zidului – din Berlin, evident ! – postfactic, post-restant…
Fabulos esperanto, cartile de joc reprezentau basicul pe care se structura orice dialog, fierbinte sau racoros, axat pe idei economico-politice, politico-economice, culturale ori, evidente si consecvente birfe. Birfe… totusi, suna cam dur cuvintul… mai degraba sinteze semantice si glosse pe marginea unor subiecte date, care implica personaje recognoscibile, dintr-o imediata proximitate. Ca, altminteri, s-ar numi comentariu ori eseu… Ori ode. Sau necroloage…
Si, pentru a reveni la cartile mele de joc, tin minte ca, memorabile jocuri de whist au jalonat mineriada din septembrie ’91, cind, printre fumigenele trase catre mineri, fabuloase levate au reprezentat un fel de fir rosu intr-un univers absurd. Iar mai apoi, fiecare miting mai rasarit era continuat de citeva miini in cursul carora rememoram, cu voluptate, cimilituri si strigaturi gen «nu mai vrem nici un pic / presedinte bolsevic», «nu poate gindi ca Bush / cine-a stat cinci ani la rusi» ori, fredonari complexe, in care, arhetipalul refren revenea, potrivit patternului, «la palatul Cotroceni / cinta cucuveaua»…
O cumplita belota ne-a tocat neuronii, marunt, temeinic si consecvent, vreme de 24 de ore, intr-un soi de parastas al alegerilor din 1992, la recistigarea fotoliului prezidential de catre larg-zimbitorul Nelu Olteniteanul, aceasta veritabila Gura-de-Aur-ades-chematoare-a-minerilor. Iar pe undeva, prin iarna lui ’96, in vreme ce Divertis arata la relativ-recent-lansatul PRO-TV, cum se construiesc sondajele, pe principiul mezelariilor, unde macelarul, om de omenie si de bine, mai pune f’o do’o feliute de salam in pachetelul lui Iliescu, feliute pe care le ia din pachetele lui Ratiu si Cimpeanu, doar asa, din principiu, pentru ca, nu, doar se stie prea bine, Nea Nelu si asa e batrin si, nu vrea decat sa moara sarac, dar cinstit…, ei bine, atunci, dupa ce Milica iesise in balconul Universitatii pentru a anunta ca am invins, un whist intins pe-o noapte intreaga ne-a permis sa ucidem strigoi si sa nastem naluci…

Pasaportul verde

(Together) We will fly so high

(Together) Tell all our friends goodbye

(Together) We will start life new

(Together) This is what we'll do

Pet Shop Boys – Go West

Recunosc: in devremele ’91, intr-un calduros iulie, am avut un extaz aproape mistic cind, iesit din aeroportul Orly, un iz general de parfum, un miros de curatenie proaspata, m-a invaluit. Si nu tu praf, nu mizerie, nu noroi. Plecat (=fugit) dintr-un Bucuresti al gropilor si beznei, ce prelungea spectrul unui Ceausescu mult-prea-usor-rapus, m-am pomenit, pleosc, sabah kapitalismu, in plina masinarie consumerista, in plin postmodernism, in plina relansare economica. Ceva grafitti pe ziduri m-au facut sa privesc admirativ spiritul rebel, chiar daca mesajul, mizgalit a l’epoque de-o mina (probabil) magrebiana, sfatuia, vehement-stingist, yankeii sa plece (si atunci!) din Irak. Idee la care nu subscriam (nici atunci). Din principiu, in primul si in primul rind. Go West si Pet Shop Boys…

Lejer provincial, cam cum arata varul de la tara, venit sa dea examen la facultate, tineam ferm un geamantan (imitatie de piele, bej deschis) si priveam, cu falsa indiferenta, forfota. Diferenta dintre un Otopeni in care inca mai rasunau ecourile ultimului onor, prezentat, in decembrie ’89 Cirmaciului-intre-cirmaci-Dunarii-gindirii-Carpatine si aeroportul in care tocmai ma pomenisem este exact diferenta pe care, uneori, la stop, o poti observa cu ochiul liber, intre un Porsche Carrera 911 GTI si o Lada coscovita de vremuri si poveri, care demareaza, totusi, simultan cind se face verde…
« Sa ma astepti cu o cutie de Coca-Cola », o rugasem, cu o seara inainte pe sora mea, la telefon. Tin minte conversatia, tin minte cabina telefonica, dintr-un placaj bej, cu gaurele… Tin minte fierbinteala noptii de vara, amestecata cu caldura trupurilor ce se inghesuiau in sala aceea, de la Palatul Telefoanelor. « Si, sa fie rece, te rog »…
In multimea din aeroport ne-am vazut. Ne-am zimbit. Sor-mea arata de-acolo, eu aratam de-aici… A bagat mina in geanta si… ghinion !, nu era Coca-Cola, era o cutie verzuie. « ZUP ? » m-am aratat nedumerit. « Nu, Seven Up. Imi pare rau, nu mai aveau Cola la automat », mi-a spus, intinzindu-mi bautura. O noua palma data capitalismului! Simbolul decadent al Vestului se ispravise. Dati doar cite una, sa ajunga la toti !
Am luat cutia. Calduta, cam cum era nessul servit in paharele de plastic, la bufetul de la facultate. Fisss si, o buna parte din continut a curs din cutie, pe mina, pe pantofi, pe jos… Rosu de asa o rusine patita mi-era frica sa mai ridic ochii, de teama sa nu vad vreo izbucnire generala in hohote homerice. Totusi, lucrurile pareau sa fi trecut neobservate. Drept pentru care am sorbit ce mai ramasese din lichidul cald, dulce & acidulat si apoi, cuminte, am pornit in urma sora-mii.
De-a lungul drumului, eructatii discrete mi-au inveselit constant existenta. Iar mina dreapta, lipicioasa, a lasat puzderii de amprente cu aroma de 7Up…

Ca la Connex: pentru Cluj, viitorul suna bine

Gaston y-a l'téléphon qui son

Et y-a jamais person qui y répond

Nino Ferrer - Le téléphon

Citind dimineata tot soiul de stiri, am picat peste o informatie ce m-a intaritat. "Cel mai mare sindicat din Germania, IG Metall ameninta Nokia cu o "disputa dura ca ciomagul" dupa esuarea negocierilor privind inchiderea fabricii germane, ce urmeaza sa fie mutata la Cluj, informeaza NewsIn".
Dincolo de informatia bruta, articolul (vezi http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/81964/) nu exceleaza prin nimic. Si totusi, m-a facut sa ma opresc putin asupra sa...
Teoria economica a decesului caprei vecinului reprezinta, se pare, una din culmile gindirii finantiste de pe siturile mioritice.Pentru a fi mai clar: fenomenul nomad a existat (probabil) de dinainte de "cea mai veche meserie din lume" si a fost pricinuit de o distributie inegala a resurselor naturale. D-aia Atilla si Gingis-Han au facut Ocolul Pamintului in (probabil mai mult de) 80 de zile. Acum Nokia nu face decit sa reediteze aceste primordiale cautari de resurse. Si (bucuria noastra,) taman la Cluj a picat pleasca norocirii noastre. Evident, dupa succesul Alcatel, de la Timisoara (frantujii stiu de ce). Asadar, la capitolul IT - Comunicatii, inca o data, cititorii nostri se dovedesc mai destepti decit ai lor! Pentru ca, la urma-urmei, nu trebuie sa uitam ca dacii, pe linga "varza", "viezure", "minz" mai stiu sa zica si, de ce nu, "Bitdefender".Iar in ceea ce priveste autoritatile germane, domniile lor sa nu uite ca un esential principiu european - si nu numai - este GARANTAREA LIBEREI CIRCULATII! C'est la vie. Sau, oarecum, un nou capitol de economie politica, numit SHIT HAPPENS. Evident ca, daca nu ar exista ceva mai tentant si suculent, cei de la Nokia ar fi continuat sa "conecting people" in Renania. Iar pina la urma, sincer vorbind, cind ai de ales de la piata intre niste mere bune - dar scumpe - si niste mere la fel de bune - dar ieftine! - ce vei lua? (Asta e o intrebare retorica, nu asteapta raspuns).
Si acum, un punct fierbinte, pozitionat in coada stirii, dar deloc de neglijat! Dupa cum spunea economistul Klaus-Peter Strohmeier (citat de articol), „disparitia fabricii va aduce pe piata in special muncitori slab calificati, implicati in procesul de productie”.
Aceasta lectie ne este servita pe tava, gratis, a-nu-stiu-cita-oara. Si poate ar fi bine sa constientizam putin, macar acum, mai mult sensul acestor lucruri in contextul in care, de prin anii '80 incoace, constant, procesul de invatamint din Romania sufera de malnutritie, subnutritie si rahitism. Iar in ceea ce priveste manifestatiile sindicale de rit teuton, astea ma fac sa ma gindesc, p-undeva, la un cliseu cu oarece iz statut de socialism cu termen de garantie expirat, importat, pe invers, dintr-o frageda Romanie a acelui devreme 1990. Cu un Miron Cozma la timona, vajnicii nemti cred c-ar putea face minuni! Si, o ultima parere: domnii guvernanti nemti, daca tot vor sa-i traga cu boicotul peste nasul Nokiei, n-au decit sa faca un import masiv de CECT, acele telefoane made in China, dupa chipul si asemanarea Nokiei. Si, cu asta basta. Ba poate chinejii chiar ar putea sa se arate interesati sa-nceapa productia de replici prin Europa, ca sa le mai scaza si dinsilor taxele vamale si tot restul tacimului.In rest, ca sa raminem in zona sloganurilor mobile, pentru noi VIITORUL SUNA BINE!

P.S.

Din varii motive, de la Craiova s-a topit brandul Daewoo. Nu e o fericire dar, sincer, nici nu s-a rupt cerul. Si, iata, Fordul tot amusineaza prin Banie, cu mari sanse de a se culcusi pe acolo. Dupa principiul "placa unu' - vine altul"…

Zapada

First I was afraid
I was petrified
Gloria Gaynor – I Will Survive

De nins, in sfirsit, a nins anul acesta. Trei zile dupa Revelion, toate cochiliile pleznite de la tiribombe si pocnitori erau date uitarii, sub un strat de zapada de 45 cm.

Sa smulg masina din mulajul de zapada, a fost floare la ureche, fata de ce a insemnat, dupa aceea, trafic + parcare + iesire din parcare + imbecili la volan + politisti zgribuliti si excedati.

Prima reactie (fireasca, de altfel, pentru un om normal si platitor de impozite) a fost sa urez de bine si prosperitate, intru fecunda traditie mioritica, urmatoarelor mame : a dlui Videanu (acea figura, deloc singulara, de manelist rasat intrat in politica, vremelnic aflat la bordura Bucurestilor), a dlui Basescu (pentru cei ce nu stiu, acea caricatura suie, protapita prezidential in dealul Cotrocenilor) si a dlui Orban (intimplator, bovin si victima a Mamei Naturi si Complotului Universal, pe la Transporturi).
Dar, dupa prima reactie, urmeaza a doua si a treia...

Ilustrate de iarna

Astfel, privind nametii, politica second-hand ce inveseleste peisajul dimbovitean s-a pierdut intr-o uitare alba, nascatoare de amintiri si nostalgii. Dupa ce am reusit sa parchez masina intr-un troian de unde aveam 40% sanse sa o scot de unul singur, cu zapada scirtiind optimist sub talpile bocancilor, am purces spre etajul 17 de unde, cotidian, imi cistig existenta.

De acolo, de sus, Bucurestiul se vedea calm, alb si curat, ca intr-o fotografie vetusta, facuta dintr-un dirijabil, in vreo timpurie iarna de 1900... Putine masini, rasfirate, patinau abulice pe o sosea alba, ca acoperita de frisca. Impresia de galantar proaspat de cofetarie s-a accentuat cind, lipindu-mi nasul de geamul fix, aburul respiratiei asezat pe sticla rece m-a trimis dintr-o data undeva departe, intr-o copilarie unde, in caldura luminoasa a casei bunicilor, asistam la procesiunea aromata din bucatarie, nascatoare de mirosuri prietenoase si asezate, intr-un confort mic-burghez.
De-o parte se auzea, ca un sir surd de trosnete, focul de lemne din soba de teracota. La geam, iarna ingramadea zapada, transformind cadrul strict al ferestrei intr-o forma ambigua, compusa din valatuci albi, ingemanati. Lumina, filtrata de norii din care pluteau intr-una fulgii de zapada, invaluia curtea intr-un gri-albastrui, albul fiind intensificat de acel strop de albastru, filtrat aidoma ca-ntr-un studio foto...
Contururile crengilor, negre, subtiri si delicate, se ridicau ca-ntr-o grafica trasa in penita, provenind din Tara Soarelui-Rasare. De la pick-up, amplificat printr-un radio cu lampi, se auzea Renato Carosone si, din cind in cind, Phoenix, daca era si sor-mea prin preajma.
Daca nu, era Louis Armstrong sau Mahalia Jackson.

Iar apoi, de dimineata, era cafeaua cu lapte si putina sortisoara, alaturi de care astepta un baton taiat pe din doua, uns cu unt si presarat cu sare.

Tot din zona amintirilor olfactive vine, tiptil, aroma de cafea cu caimac, de tuica fiarta si vin fiert cu scortisoara, cuisoare, piper si nucsoara.

Aceste licori, prohibite dar la care tinjam, insoteau jocul de pinacle pe care tataie si mamaie il incingeau cu Unchiul Gica si Tanti Lili. De fiecare data cind se intilneau, de pe biroul lui tataie disparea masina de scris – un Remington portabil, cu miros de ulei mineral si piele de buna calitate – si, pe cristalul gros ce acoperea biroul se asternea un postav verde si moale care, pesemne, le amintea bunicilor si unchilor mei de alte vremi trecute. Parfumul de Echt Kolnische Wasser 4711 si aroma de tigara intregesc portretul bunicii mele, aidoma brosei din argint ce ii puncta reverul de la taior.

Dupa cum, pe bunicul meu nu mi-l pot aminti fara cravata si palarie. Si cu o mapa neagra, din piele groasa, in care avea cite un manuscris ori spalturi cu care se ducea pe la cite o editura...
La fel imi vine in amintire si tic-tac-ul asezat, metalic si de incredere, a ceasului desteptator CFR Patent – Original Junghaus, care masura somnul moale, cald si pufos al dupa-amiezelor copilariei mele. Ticaitul sau continuu, aromitor, avea ceva din savoarea vaniliei, picurata in sodou.

Rontaitul sau metalic era unul fara graba, o moara minuscula din inox ce macina timpul din preaplinul clepsidrei, pe indelete, tocmai pentru a sti ca intotdeauna este timp pentru a trai si nu doar pentru a exista potrivit unor sabloane sociale care iti traseaza existenta, mai ceva ca impartialele zodii ce-si impletesc stelele deasupra capetelor noastre. Pe vitrina Anei, loc din care au fugit bibelourile de portelan, facind loc mai-modernelor DVD-uri, se odihneste clona originalului Original Junghaus, pe care mi-a oferit-o, primavara trecuta Toni. Originalul CFR Patent adasta pe undeva, pe un raft Ikea, in Paris, in casa sor-mii si a lui Toni...
Nu-i rau ca a nins. Albul proaspat m-a predispus la amintiri frumoase si dragi. Mai trist a fost seara, cind am incercat sa extrag masina din nametele in care o parcasem.

Cele 40% sanse de a scoate singur masina din troian ajunsesera la un anemic 10%, gratie unui plug ce mi-a zidit fundul masinii intr-un munte de zapada cafenie.
Dar, pina la urma am iesit. Evident, multumita unei incantatii secrete, de sorginte dacica, in care se face referire explicita la diverse mame de primari, presedinti si ministri ai transporturilor.

Ma rog, pe linga incantatie, la reusita au contribuit si vreo cinci trecatori prin zona, care m-au impins.
Da’ pina la urma e iarna !

Date si obiceiuri faine de pe la noi. De la bloc

1. Preambul
De trei ani si jumate, de cind s-a nascut Nicodim, stau la bloc. Periodic imi promit ca la primavara ma apuc de casa si scap de statul in colectiv. Ca scap de cosmarul galagiei baietilor, prilej de astenizat sarmanele creaturi lovite de soarta, ce locuiesc cu un etaj mai jos, ca nu voi mai vedea ornamentele de pom ce filfiie printre ramuri, nonsalant aruncate peste geam de vecini simpatici, cu un anumit simt al umorului involuntar (ceva gen dada, corcit cu glume de santier, din ciclul « Dorele, ne miscam mai cu talent ? »). Si acum, cind scriu aceste rinduri, nu pot decit sa sper ca voi reusi. In primavara acesta !





2. Descriptio Pajurae
Cartierul dateaza de pe la sfirsitul anilor ’50. Pe atunci, poate, o prelungire (fireasca) a Bucurestilor Noi. Ulterior, cartierul a devenit o zona trendy, fief al unei mici nomenclaturi.

Ma rog, nu dintr-aia importanti tare... Daca Primaverii era rezervat VIP-urilor proletariatului incuibat prin CC, daca Kiseleff era rezervat expatilor sovietici, veniti trup si suflet sa ne aduca lumina de la Rasarit, daca Aviatorilor era rezervata progeniturilor celor din Primaverii iar Cotrocenii erau salas caldut pentru slugoii de virf (redactori-sefi, diversi Alcibiade de la haznaua Saptaminii, VIP-uri de la tineret – pentru cine nu mai tine minte, CC al UTC), ei bine, Pajura era cuibusor cochet pentru nomenclatura de mina a treia si a patra.

Cu un bloc de securisti, cu unul de militari, cu o multime de secretari de partid pirliti, de intreprindere, sector sau scoala generala, raspinditi strategic insa prin toate blocurile, mai ceva ca invataturile lui Lenin, cu multi ziaristi ce-si semnau condica la Scinteia, România libera ori Informatia, Pajura trece in analele imobiliare drept zona scumpa, ce-a daruit natiei barbati de vaza, cum ar fi Petre-Mihai Bacanu, Andi Moisescu si Emil Constantinescu, acesti veritabili Traian si Decebal moderni, genitori ai dirzului neam românesc contemporan...
Daca si azi, mergind prin Pajura, gasesti zone unde timpul parca a ramas intepenit intr-un dulce si mindru deceniu ’80, cu aceeasi Dacia sport, varianta cu doua usi, motor de 1400 si cutie in cinci trepte, parcata in fata geamului,
pe alte alei vezi cum sabah kapitalismu a patruns, inlocuind Daciile, aceste veritabile regine ale soselelor cu mai-snoabe Audi, Mercedes, Jeep ori Lexus...

3. Capra
Nici nu venise inca bine Craciunul cind, intr-o dupa-amiaza, pe cind stateam tihnit sa ard hidrocarburile de post, un bubuit surd si insinuant a inceput sa-mi dea sughit. Aron ma privea descumpanit, cu o masina rosie in mina, in vreme ce Nicodim, transant, mi-a spus ca nu ii place ce aude. La-nceput am crezut ca, vreun nefericit a ramas in lift, cine-stie-printre-ce-etaje. Ei bine, nu. Trei balaoachesi, plini de bune-intentii (cel mai probabil) iesisera pe Corso cu capra.

Unul sufla sui intr-o trompeta trista, scilciata si cu alama verzuie, al doilea bubuia de zor intr-o toba decrepita, in vreme ce cel d-al treilea (voila, lasat ultimul intentionat !), cu un costum alcatuit parca din lozuri jupuite, ma facea sa ma gindesc la un sincer dans al rutului, executat de Papageno in lipsa Paminei.

Vazindu-ma la geam, cei trei au accelerat tempo-ul, devenind mai mladii ca dansatorii de salsa... Suntem cu capra, sefu’, mi-a zimbit lunecos, cu toti dintii sai de aur, tobosarul. Hm, eu stiam ca mai intii se vine cu Steaua sus rasare, dupa care se mai asteapta vreo cinci zile si, abia apoi se trece la chestiuni grele, de gen aho-aho... Hai sefu’ ca si mata’ esti pe dinafara ! Cum sa venim atuncea ? De revelion stam si noi la un sprit, ca baietii!

4. Concluzie
Frigul a tras in beteala toate crengile si chiciura s-a asternut, impaciuitoare, peste gunoaiele aruncate in spatiul verde. Din crengile copacilor atirna, pe post de podoabe sui-generis, tot soiul de mizerii aruncate de la etajele de sus.

Cite un grup de adolescenti acneici se plimba cu telefoane mobile polifonice, la care lalaie manele. O schela, uitata intre blocuri (spun vecinii cu vechime) de dupa cutremurul din ’77 priveste, senina (, ruginita) si rece peste fire.


La multi ani! Am trecut in 2008.

Pour la bonne bouche: (inca) 33 de ore la Sibiu

‘cause you’re always bitching

You cant hold back the time

Searching for teasure or something to hold

Well find our pleasure in the cast you mond

Generation clash
Accept - Generation clash

Trebuie sa fac o imagine landscape, cu Piata Mare, Bradul de Craciun, ma rog, chestii de gen si anotimp. Bla-bla cu beteala si funda, dar pina la urma, eu mi-am ales meseria si nu am de ce sa ma pling, pentru ca, de cele mai multe ori, de fapt, fac ce imi place. Era previzibila deplasarea la Sibiu si, de-abia o asteptam. In plus, sincer vorbind, am preferat intotdeauna basicile din talpa statului in birou si bataturilor la fese. Iar nostalgia presei o am intiparita-n inima, aidoma cearcanelor ce-mi semneaza, sub ochi, pontajul multelor nopti nedormite.
Trenul a oprit in gara la 21,15. Ma opintesc si cobor icnind rucsacul cu aparatura si, mai apoi, geanta cu citeva haine necesare pentru cele 33 de ore pe care urmam sa le petrec in acest oras ce ma trimite cu gindul la mitul eternei reintoarceri. Sunt un Odiseu, iar Penelopa este insusi orasul care ma (tot) asteapta, in ciuda divagatiilor mele, cu iz regatenesc, pline de inconsecvente contradictii si (auto)negatii.

Lumini calde si marunte tremura atirnate intre stilpi in vreme ce o ploaie marunta si rece, aidoma jetului de stranut, mi se lipeste de ochelari. Iau un taxi si, urmatoarea oprire e la hotel. Trei sferturi de ceas mai tirziu, dupa ce mi-am transformat camera de hotel intr-un mic laborator digital, am iesit pe Corso cu trepiedul, aparatul foto (cu un 17-40 USM f4) si o umbrela incomoda ce-mi oferea, doar placebo, confortul moral c-ar putea proteja, cit de cit, lentila de ploaia ce-si tistuia picaturile, ca-ntr-o scuipatura agera de puradel cu strungareata.
Lumini galbene si lumini albe mingiie cu voluptate aproape carnala, zidurile vechi, intr-o subliniere a senzualitatii medievale, data de ansamblul Pietii Mari. Postmodern, acesta e termenul ce defineste cel mai bine Sibiul. Citate arhitectonice, bolti gotice, stucatura baroca, vitralii cu trimiteri romanice, casa calfelor, cu un compas ce se-mpleteste organic cu un echer, puse chiar la intrare, Pasajul Scarilor, Curtea de Fier, Podul Minciunilor, Piata Mica, Mitropolia, Turnul Sfatului... Peste toate, stele de neon te trimit cu gindul la un Bethleem pop, la o Scena a Nasterii, reinterpretata serigrafic printr-o abordare de tip Andy Warholl...
Si, intr-o cumplita constanta jilava, ploaia nu inceteaza sa cada, insinuanta si enervanta, precum propaganda comunista si PR-ul corporatist...
Gasesc unghiul care ma intereseaza, pun trepiedul, vintul imi intoarce umbrela pe dos, scot aparatul din geanta, il pun pe trepied, vintul iar imi intoarce umbrela pe dos, mi-e frig si jeansii mi-s uzi de la pulberea de apa rece care vine din toate partile, reglez expunerea, fac scharful, vintul imi intoarce din nou umbrela pe dos (ori e proasta, ori ii place !), declansez aparatul si, constat ca lentila s-a umplut, intre timp, de apa asa ca, scot peticul de matase, sterg pulberea de apa si ma rog sa imi iasa urmatoarea poza...
Dupa trei ceasuri de truda izbutesc sa am imaginile ce-mi sunt trebuincioase si, cu hainele mustind de apa ma intorc, tragindu-mi nasul, la hotel.
La ora 8,00 suna ceasul. Ma dau cu greu jos din pat, ma simt ca batut cu lantul si o lejera migrena ma mingiie de la frunte spre ceafa. Nu-i nimic, trece c-o cafea. Si nu-i bai: daca nu trece de la prima, sigur va trece de la a doua ori a treia !
N-am parte de un Breakfast at Tiffany’s dar ma declar multumit si de cel de la Ramada... E ora 9,30. Mai am de petrecut doar 21 de ceasuri in Sibiu... Realizind asta am o vaga stringere de inima, ca atunci cind, pe undeva, printr-o tirzie toamna de ’92, am lacrimat pe treptele din Montmartre la gindul ca ma intorc intr-o Românie arbitrara, condusa de gunoaie comuniste, ca Iliescu si Vacaroiu...

Telefonul suna. Gata, nu mai am timp de stringeri de inima... E Cosmin, a venit sa ma ia pentru ce mai am de lucru. Trebuie sa fiu expeditiv, daca vreau sa apuc sa mai vad si orasul. Din masina apuc sa vad crimpeie de Sibiu, mozaic disparat ce imi (re)construieste amintirea copilariei.
Universitatea, Zidul Cetatii, Teatrul ramin in urma, pe rind, cind de-a stinga, cind de-a dreapta... Cu mama mergeam si ma rostogoleam pe valul cetatii. Pe mamaie am fugarit-o cu tricicleta pina la Teatru.
Dupa prinz am terminat. String trepiedul, verific inregistrarea de pe banda, inchid camera. Totul e OK. Drept pentru care, Cosmin ma duce din nou la hotel, unde drumurile ni se despart. El pleaca in alergaturile sale cotidiene, in vreme ce eu las aparatura video si iau rucsacul cu aparatele foto. Cind ies din hotel inarmat pentru gherila fotografica, ceasul arata 2,30 de dupa-amiaza. Ceea ce insemna ca mai aveam la dispozitie doar 16 ore de petrecut in Sibiu...


Pedntru ca Murphy sa doarma linistit, iata, dupa numai citeva minute de la iesirea din hotel, o ploaie marunta a reinceput sa cada insinuant. Din pacate, nici o sansa sa devina zapada.
Cu parcimonie scot aparatele foto, intr-o echilibristica stranie: intre obraz si umar string minerul umbrelei, pe care vintul o invirteste drept miscare isteata de vodevil; fara sa pun rucsacul pe jos, extrag cu greu din el cind 30 D, dotat cu clasicul 17-40, cind 350 D, pe care, zoomul 70-200 (USM, f4) arata cam ca o bazooka. Intre dinti string cureaua aparatului, in vreme ce ma chinui cu o singura mina sa inchid fermoarul rucsalului. Invariabil, se gaseste cite ceva care sa se prinda in el si sa-l blocheze, punindu-mi astfel la grea incercare rabdarea prea scurta.

De-odata am o revelatie. Undeva, intre strada Xenopol si strada Tribunei, gasesc un pasaj ingust,

un loc pe care nu-l identificam clar, geografic, dar, a carui prezenta o simteam. Un loc pe care il stiam din vise. Un loc de trecere si nu numai. Un pasaj ce ancoreaza nivele de existenta, permitind tranzitii. Tremur de emotie si vreau sa surprind cit mai mult si cit mai bine pasajul. Fotografiez cu 17-40.

Jumatate de ceas mai tirziu sunt la Galeria de arta moderna a Muzeului Brukental. Ii povestesc Livianei de pasaj, in vreme ce ea ma asculta politicoasa.

Evident, stie pasajul. Entuziasmul cu care prezint momentul acestei descoperiri probabil ca amuza. Pe mine insa, ma linisteste... E o reasezare, in matca, a identitatii mele, pe care, multa vreme o crezusem alta.
Spre ora 7 seara merg sa maninc ceva. Ramasesera mai putin de 12 ceasuri pina la intoarcere.

Svastica US Navy

Theres a sign on the wall

But she wants to be sure

Cause you know sometimes words have two meanings.

Led Zeppelin - Stairways to Heaven

De cind anul trecut, Vlad s-a milostivit de ignoranta mea si mi-a aratat Google Earth, am devenit un veritabil homo turisticus cyberneticae. Nu exista ca, macar intr-o seara pe saptamina sa nu-mi iau liber doua-trei ceasuri pentru a flana printre bitii geografici, voios globetrotter al binarului.
Si iata cum pasii m-au purtat, taman in seara asta pe la San Diego unde, nu mica mi-a fost surpriza sa vad mindrete de svastica (ce-i drept flipuita de constructori, de merge mai mult pe calea budismului).

Si, cum soarta-si ride-n pumni de-nvingatori, aflam cum ca respectabila cladire nu-i stabilimentul vreunei organizatii neo-nazi ci, ditamai respectabila baza a US Navy.
Ptiu, drace, gura pacatosului adevar graieste !