Date si obiceiuri faine de pe la noi. De la bloc

1. Preambul
De trei ani si jumate, de cind s-a nascut Nicodim, stau la bloc. Periodic imi promit ca la primavara ma apuc de casa si scap de statul in colectiv. Ca scap de cosmarul galagiei baietilor, prilej de astenizat sarmanele creaturi lovite de soarta, ce locuiesc cu un etaj mai jos, ca nu voi mai vedea ornamentele de pom ce filfiie printre ramuri, nonsalant aruncate peste geam de vecini simpatici, cu un anumit simt al umorului involuntar (ceva gen dada, corcit cu glume de santier, din ciclul « Dorele, ne miscam mai cu talent ? »). Si acum, cind scriu aceste rinduri, nu pot decit sa sper ca voi reusi. In primavara acesta !





2. Descriptio Pajurae
Cartierul dateaza de pe la sfirsitul anilor ’50. Pe atunci, poate, o prelungire (fireasca) a Bucurestilor Noi. Ulterior, cartierul a devenit o zona trendy, fief al unei mici nomenclaturi.

Ma rog, nu dintr-aia importanti tare... Daca Primaverii era rezervat VIP-urilor proletariatului incuibat prin CC, daca Kiseleff era rezervat expatilor sovietici, veniti trup si suflet sa ne aduca lumina de la Rasarit, daca Aviatorilor era rezervata progeniturilor celor din Primaverii iar Cotrocenii erau salas caldut pentru slugoii de virf (redactori-sefi, diversi Alcibiade de la haznaua Saptaminii, VIP-uri de la tineret – pentru cine nu mai tine minte, CC al UTC), ei bine, Pajura era cuibusor cochet pentru nomenclatura de mina a treia si a patra.

Cu un bloc de securisti, cu unul de militari, cu o multime de secretari de partid pirliti, de intreprindere, sector sau scoala generala, raspinditi strategic insa prin toate blocurile, mai ceva ca invataturile lui Lenin, cu multi ziaristi ce-si semnau condica la Scinteia, România libera ori Informatia, Pajura trece in analele imobiliare drept zona scumpa, ce-a daruit natiei barbati de vaza, cum ar fi Petre-Mihai Bacanu, Andi Moisescu si Emil Constantinescu, acesti veritabili Traian si Decebal moderni, genitori ai dirzului neam românesc contemporan...
Daca si azi, mergind prin Pajura, gasesti zone unde timpul parca a ramas intepenit intr-un dulce si mindru deceniu ’80, cu aceeasi Dacia sport, varianta cu doua usi, motor de 1400 si cutie in cinci trepte, parcata in fata geamului,
pe alte alei vezi cum sabah kapitalismu a patruns, inlocuind Daciile, aceste veritabile regine ale soselelor cu mai-snoabe Audi, Mercedes, Jeep ori Lexus...

3. Capra
Nici nu venise inca bine Craciunul cind, intr-o dupa-amiaza, pe cind stateam tihnit sa ard hidrocarburile de post, un bubuit surd si insinuant a inceput sa-mi dea sughit. Aron ma privea descumpanit, cu o masina rosie in mina, in vreme ce Nicodim, transant, mi-a spus ca nu ii place ce aude. La-nceput am crezut ca, vreun nefericit a ramas in lift, cine-stie-printre-ce-etaje. Ei bine, nu. Trei balaoachesi, plini de bune-intentii (cel mai probabil) iesisera pe Corso cu capra.

Unul sufla sui intr-o trompeta trista, scilciata si cu alama verzuie, al doilea bubuia de zor intr-o toba decrepita, in vreme ce cel d-al treilea (voila, lasat ultimul intentionat !), cu un costum alcatuit parca din lozuri jupuite, ma facea sa ma gindesc la un sincer dans al rutului, executat de Papageno in lipsa Paminei.

Vazindu-ma la geam, cei trei au accelerat tempo-ul, devenind mai mladii ca dansatorii de salsa... Suntem cu capra, sefu’, mi-a zimbit lunecos, cu toti dintii sai de aur, tobosarul. Hm, eu stiam ca mai intii se vine cu Steaua sus rasare, dupa care se mai asteapta vreo cinci zile si, abia apoi se trece la chestiuni grele, de gen aho-aho... Hai sefu’ ca si mata’ esti pe dinafara ! Cum sa venim atuncea ? De revelion stam si noi la un sprit, ca baietii!

4. Concluzie
Frigul a tras in beteala toate crengile si chiciura s-a asternut, impaciuitoare, peste gunoaiele aruncate in spatiul verde. Din crengile copacilor atirna, pe post de podoabe sui-generis, tot soiul de mizerii aruncate de la etajele de sus.

Cite un grup de adolescenti acneici se plimba cu telefoane mobile polifonice, la care lalaie manele. O schela, uitata intre blocuri (spun vecinii cu vechime) de dupa cutremurul din ’77 priveste, senina (, ruginita) si rece peste fire.


La multi ani! Am trecut in 2008.

Pour la bonne bouche: (inca) 33 de ore la Sibiu

‘cause you’re always bitching

You cant hold back the time

Searching for teasure or something to hold

Well find our pleasure in the cast you mond

Generation clash
Accept - Generation clash

Trebuie sa fac o imagine landscape, cu Piata Mare, Bradul de Craciun, ma rog, chestii de gen si anotimp. Bla-bla cu beteala si funda, dar pina la urma, eu mi-am ales meseria si nu am de ce sa ma pling, pentru ca, de cele mai multe ori, de fapt, fac ce imi place. Era previzibila deplasarea la Sibiu si, de-abia o asteptam. In plus, sincer vorbind, am preferat intotdeauna basicile din talpa statului in birou si bataturilor la fese. Iar nostalgia presei o am intiparita-n inima, aidoma cearcanelor ce-mi semneaza, sub ochi, pontajul multelor nopti nedormite.
Trenul a oprit in gara la 21,15. Ma opintesc si cobor icnind rucsacul cu aparatura si, mai apoi, geanta cu citeva haine necesare pentru cele 33 de ore pe care urmam sa le petrec in acest oras ce ma trimite cu gindul la mitul eternei reintoarceri. Sunt un Odiseu, iar Penelopa este insusi orasul care ma (tot) asteapta, in ciuda divagatiilor mele, cu iz regatenesc, pline de inconsecvente contradictii si (auto)negatii.

Lumini calde si marunte tremura atirnate intre stilpi in vreme ce o ploaie marunta si rece, aidoma jetului de stranut, mi se lipeste de ochelari. Iau un taxi si, urmatoarea oprire e la hotel. Trei sferturi de ceas mai tirziu, dupa ce mi-am transformat camera de hotel intr-un mic laborator digital, am iesit pe Corso cu trepiedul, aparatul foto (cu un 17-40 USM f4) si o umbrela incomoda ce-mi oferea, doar placebo, confortul moral c-ar putea proteja, cit de cit, lentila de ploaia ce-si tistuia picaturile, ca-ntr-o scuipatura agera de puradel cu strungareata.
Lumini galbene si lumini albe mingiie cu voluptate aproape carnala, zidurile vechi, intr-o subliniere a senzualitatii medievale, data de ansamblul Pietii Mari. Postmodern, acesta e termenul ce defineste cel mai bine Sibiul. Citate arhitectonice, bolti gotice, stucatura baroca, vitralii cu trimiteri romanice, casa calfelor, cu un compas ce se-mpleteste organic cu un echer, puse chiar la intrare, Pasajul Scarilor, Curtea de Fier, Podul Minciunilor, Piata Mica, Mitropolia, Turnul Sfatului... Peste toate, stele de neon te trimit cu gindul la un Bethleem pop, la o Scena a Nasterii, reinterpretata serigrafic printr-o abordare de tip Andy Warholl...
Si, intr-o cumplita constanta jilava, ploaia nu inceteaza sa cada, insinuanta si enervanta, precum propaganda comunista si PR-ul corporatist...
Gasesc unghiul care ma intereseaza, pun trepiedul, vintul imi intoarce umbrela pe dos, scot aparatul din geanta, il pun pe trepied, vintul iar imi intoarce umbrela pe dos, mi-e frig si jeansii mi-s uzi de la pulberea de apa rece care vine din toate partile, reglez expunerea, fac scharful, vintul imi intoarce din nou umbrela pe dos (ori e proasta, ori ii place !), declansez aparatul si, constat ca lentila s-a umplut, intre timp, de apa asa ca, scot peticul de matase, sterg pulberea de apa si ma rog sa imi iasa urmatoarea poza...
Dupa trei ceasuri de truda izbutesc sa am imaginile ce-mi sunt trebuincioase si, cu hainele mustind de apa ma intorc, tragindu-mi nasul, la hotel.
La ora 8,00 suna ceasul. Ma dau cu greu jos din pat, ma simt ca batut cu lantul si o lejera migrena ma mingiie de la frunte spre ceafa. Nu-i nimic, trece c-o cafea. Si nu-i bai: daca nu trece de la prima, sigur va trece de la a doua ori a treia !
N-am parte de un Breakfast at Tiffany’s dar ma declar multumit si de cel de la Ramada... E ora 9,30. Mai am de petrecut doar 21 de ceasuri in Sibiu... Realizind asta am o vaga stringere de inima, ca atunci cind, pe undeva, printr-o tirzie toamna de ’92, am lacrimat pe treptele din Montmartre la gindul ca ma intorc intr-o Românie arbitrara, condusa de gunoaie comuniste, ca Iliescu si Vacaroiu...

Telefonul suna. Gata, nu mai am timp de stringeri de inima... E Cosmin, a venit sa ma ia pentru ce mai am de lucru. Trebuie sa fiu expeditiv, daca vreau sa apuc sa mai vad si orasul. Din masina apuc sa vad crimpeie de Sibiu, mozaic disparat ce imi (re)construieste amintirea copilariei.
Universitatea, Zidul Cetatii, Teatrul ramin in urma, pe rind, cind de-a stinga, cind de-a dreapta... Cu mama mergeam si ma rostogoleam pe valul cetatii. Pe mamaie am fugarit-o cu tricicleta pina la Teatru.
Dupa prinz am terminat. String trepiedul, verific inregistrarea de pe banda, inchid camera. Totul e OK. Drept pentru care, Cosmin ma duce din nou la hotel, unde drumurile ni se despart. El pleaca in alergaturile sale cotidiene, in vreme ce eu las aparatura video si iau rucsacul cu aparatele foto. Cind ies din hotel inarmat pentru gherila fotografica, ceasul arata 2,30 de dupa-amiaza. Ceea ce insemna ca mai aveam la dispozitie doar 16 ore de petrecut in Sibiu...


Pedntru ca Murphy sa doarma linistit, iata, dupa numai citeva minute de la iesirea din hotel, o ploaie marunta a reinceput sa cada insinuant. Din pacate, nici o sansa sa devina zapada.
Cu parcimonie scot aparatele foto, intr-o echilibristica stranie: intre obraz si umar string minerul umbrelei, pe care vintul o invirteste drept miscare isteata de vodevil; fara sa pun rucsacul pe jos, extrag cu greu din el cind 30 D, dotat cu clasicul 17-40, cind 350 D, pe care, zoomul 70-200 (USM, f4) arata cam ca o bazooka. Intre dinti string cureaua aparatului, in vreme ce ma chinui cu o singura mina sa inchid fermoarul rucsalului. Invariabil, se gaseste cite ceva care sa se prinda in el si sa-l blocheze, punindu-mi astfel la grea incercare rabdarea prea scurta.

De-odata am o revelatie. Undeva, intre strada Xenopol si strada Tribunei, gasesc un pasaj ingust,

un loc pe care nu-l identificam clar, geografic, dar, a carui prezenta o simteam. Un loc pe care il stiam din vise. Un loc de trecere si nu numai. Un pasaj ce ancoreaza nivele de existenta, permitind tranzitii. Tremur de emotie si vreau sa surprind cit mai mult si cit mai bine pasajul. Fotografiez cu 17-40.

Jumatate de ceas mai tirziu sunt la Galeria de arta moderna a Muzeului Brukental. Ii povestesc Livianei de pasaj, in vreme ce ea ma asculta politicoasa.

Evident, stie pasajul. Entuziasmul cu care prezint momentul acestei descoperiri probabil ca amuza. Pe mine insa, ma linisteste... E o reasezare, in matca, a identitatii mele, pe care, multa vreme o crezusem alta.
Spre ora 7 seara merg sa maninc ceva. Ramasesera mai putin de 12 ceasuri pina la intoarcere.

Svastica US Navy

Theres a sign on the wall

But she wants to be sure

Cause you know sometimes words have two meanings.

Led Zeppelin - Stairways to Heaven

De cind anul trecut, Vlad s-a milostivit de ignoranta mea si mi-a aratat Google Earth, am devenit un veritabil homo turisticus cyberneticae. Nu exista ca, macar intr-o seara pe saptamina sa nu-mi iau liber doua-trei ceasuri pentru a flana printre bitii geografici, voios globetrotter al binarului.
Si iata cum pasii m-au purtat, taman in seara asta pe la San Diego unde, nu mica mi-a fost surpriza sa vad mindrete de svastica (ce-i drept flipuita de constructori, de merge mai mult pe calea budismului).

Si, cum soarta-si ride-n pumni de-nvingatori, aflam cum ca respectabila cladire nu-i stabilimentul vreunei organizatii neo-nazi ci, ditamai respectabila baza a US Navy.
Ptiu, drace, gura pacatosului adevar graieste !

Veriga lipsa (gena recesiva din ciclul "iata cine are Maybach")

"Sfintul Apostol Pavel spunea

ca nadejdea, credinta si dragostea sunt

cele mai tari virtuti ale unui om.

Eu le am pe toate!"
Gigi Becali – Impreuna in Europa cu credinta, nadejde si dragoste

1.
Ies de la metrou. Piata Charles de Gaulle, Bucuresti, a.d. 2007. In vreme ce vecinului de trotuar, cu frizura savant-inaltata spre centru, un mp3 pe post de ringtone ii lalaie o melodie cu iz de Stambul rinced (...ras-pun-deee la te-le-foon, la te-le-foon, la te-le-fon...), de pe un afis lipit strimb pe un panou pentru publicitate electorala imi zimbeste, ca un deja-vu, de rau augur, Becali. Lejer timp, dar cu ochii licarind de smecheria unui cimpanzeu imbracat in costum si pus sa fumeze in fata multimii, la bilci, latifundiarul piper(nicit)ean sta cu gura deschisa (sigur, asta nu-i semn de inteligenta !), imbiind parca privitorul sa-i numere dintii. Ochii, usor mijiti, incearca, fara succes, sa ii transforme privirea in laser si sa induca publicului macar senzatia unui IQ de 60-65... Tentativa esuata ! De dincolo de pleoapele cazute premeditat, mioritica opacitate (b)ovina razbate mai ceva ca mirosul iute de tap, prelins din axila paroasa a unui fante ce-si are salasul intr-un camin de nefamilisti. Mototolit si prost lipit, Becali priveste spre statia plina, unde oameni incarcati cu genti, sacose ori serviete asteapta, resemnati, autobuzul.
2.
Cobor din autobuz in Pajura. Un soare timid zimbeste galben de dupa halena umeda a cetii. Vintul bate slab dar umfla, a paguba, un banner de pe care isi iteste rictusul, deja descris, acelasi ipochimen de Pipera.

Dimensiunea mare a printului nu-l face sa para mai inteligent. In schimb, ma trimite cu gindul la o coperta a evolutionismului darwinist. Pare a fi legatura lipsa ce lipseste pe acolo, intre pitecantropi si cromagnoni. Parca. Sau, ma rog, generic vorbind, intre maimute si hominizi. El stie sa foloseasca focul. Normal, ca fumeaza! El stie la ce foloseste roata. Logic, doar are Maybach... «Sunt miliardar, as fi putut duce o viata de trindavie, dar am decis sa port aceasta cruce pentru a face bine in jurul meu, pentru ca aceasta inseamna politica : sa-i ajuti pe oameni» afirma Becali. Amintirile care ma chinuieste imi susura in ureche, mai abitir ca invataturile lui Dan Pavel catre al sau Razboinic al luminii cum, in timpul acestui transport al crucii, gleznele ii mai joaca, din cind in cind, cite-un renghi pipereanului, de mai calca strimb sa se cruceasca toata presa. Bunaoara putem da si-un exemplu : mindrul becal de care facem discutie a diriguit destinele complexe, prolixe si confuze ale Stelei de la inaltimea apartamentului 214 al hotelului Marriott. Mihnit de faptul ca sordida spelunca hoteliera in care adastase indraznea sa-i ceara parale pentru onoarea de a-i fi calcate mochetele de becalienii sai sosoni, acest fabulos personaj, ce se lipeste de televiziuni ca flegma de bordura, a decis sa trinteasca un gratar de suparare taman pe terasa etajului 2, afumind intru generoasa impartasire cu aproapele de la alelalte camere a fumului gros si lipicios, de mici. Neapreciind performance-ul, cei de la hotel l-au dat afara si i-au dat interdictie prin zona... Dar, Dumnezeu i-a batut pe marriottini. Cind femeile de serviciu au intrat in camerele asediate pin-atunci de Jiji, au constatat ca omul, intr-adevar, sfinteste locul. Evident, fiecare-n felul sau. Becalul din povestea noastra a ales sfisierea mochetei, spargerea faiantei si riciirea zugravelii. Practic, o rescriere a flagelarii, prin prisma imobiliara...
3.
Intru in holul blocului. Ma intimpina, caldut si sulfuros, mirosul de la subsolul jilav si-nfipta-n cutia postala, o fituica in opt pagini, prost tiparita, ce-l prezinta pe don Jiji in toate posturile, (a)laturi cu Basescu (inca presedinte ; intimplator), Berlusconi (italian), Dan Berindei (academician), Razvan Theodorescu (graseiat, academician si fost tartor in TVR pe vremea mineriadei din iunie ’90), Pimen (inalt prea sfintit), mama sa (cu broboada neagra) etc. E prea de tot.
Urc cele doua etaje, tirindu-mi picioarele. E prea mult pentru o singura zi. Trei locuri, acelasi becal. "Cind am devenit bogat, am intrebat: Dumnezeule, de ce mi-ai dat toate aceste bogatii? Arata-mi ce trebuie sa fac cu ele ! Si el mi-a spus : intra in politica si salveaza-si poporul" , marturiseste, cu litere albe, pe-o caseta verde-praz, Gigi Becali, acest veritabil om de cultura in cinstea caruia, un oarece fenomen de masa, a fost numit becalizare. De alaturi de testimonial, cu privirea inteligenta a unui peste fiert, priveste spre alte zari chiar El. Sub calota craniana i se ghiceste o oarece portie de creier pané. Intru in casa. Un miros ciudat se insinueaza. Banuiesc ce e si ma uit la talpile pantofilor. Intuitia olfactiva mi se confirma. Noroc cu fituica lui Becali ! O pun jos si ma descalt pe ziar. Sunt cu inima impacata fiindca acum stiu ca bipedul din Pipera vrea sa isi salveze poporul. Iata c-a reusit!

Bucatarie postmoderna III: Waitin’ for Santa (in memoriam Radu Anton Roman)

- 400 g creveti decorticati
- 800 g mix de legume (porumb, morcov, orez, gogosar, mazare, fasole verde, ciuperci taiate)
- Doua pahare de vin
- 1 pahar mic de Zaraza (pentru ca, nici anul acesta nu mi-am schimbat masina, nu mi-am luat bluetooth si nici vila cu piscina)
- Doua linguri de bulion de tomate
- Trei lingurite de zahar
- Putin ulei
- Condimente : chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati, trei catei de usturoi, Worcestshire Sauce
- O lamiie
- Mustar iute de Dijon
- Sos Tartar
- Sare dupa gust
Timp de preparare: 35 - 40 minute


Cum a venit Postul Craciunului – nici nu imi dau seama. Mai adineauri ma dadeam de-a dura pe malul marii, cautind pietre cu gaura, sa mi le atirn la git si acum, iaca, zgribulit, ma veselesc duminicile, fiindca-i hart la peste.

Cum am idei putine (dar fixe), duminica asta am privit din nou in ochi crevetii (decorticati) si, ca-n bancul ala cu iepurasul fara sapca, m-am pus din nou pe chinuit aceste pasnice dihanii, poposite-n congelatoarele de la Selgros de hat, taman-departe, tocma’ din Oceanul Indian.

Ca sa nu se simta stingheri aici, pe meleagurile mioritice, am lasat mindretea de creveti roz sa guste un pahar de vin rosu, dintr-acela care nu-i conform cu indicatiile pretioase ale Uniunii Europene, un zaibar tinar si tumultos, contaminat de perfectul simplu al gustului frust din via doljana ce l-a nascut.

Pentru ca sa stiu o treaba, am presarat pe deasupra chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati. Dupa care, am lasat crevetii sa se desfete in acest jacuzzi aromatizat si-am inceput a ma ocupa si de celalalte acareturi ce-aveau sa intregeasca mincarea.

Am luat carevasazica mixul de legume pe care-l ochisem mai din timp si l-am zvirlit cu luare-aminte intr-o tigaie-n care se-ncinsesera zdravan vreo doua linguri de ulei.

Cubuletele vesel colorate au prins iute-a sfirii si, nu dupa mult timp am pus peste ele doua linguri de bulion,

trei lingurite de zahar si am stins totul cu un pahar de zaibar dintr-acela negru, de-ti coloreaza si buzele si dintii. Fara sa-mi iau ochii de la tigaie am prins a amesteca-n continuu, ca nu carecumva sa se prinza de teflonul imperialist leguma noastra neaosa.

Cind totul a scazut, am pus peste legume veselii creveti, cu tot cu zeama lor parfumata de vin si mirodenii si, amestecind intr-una, am mai stat vreo zece minute – un sfert de ceas pina sa decid incetarea focului.

Moment in care, usturoiul, paharelul mic de Zaraza, zeama de la lamiie si citeva picaturi de Worcestshire Sauce au avut taman rolul unui curator ce deschide o expozitie de arta.

Pour la bonne bouche, la servire se va pune, alaturi, o lingurita de mustar si una cu sos Tartar. Iar totul se uda cu (cum altfel ?!) un vin alb, sec. Poate, de Tirnave. De ce nu ?

Caldura mare (I Know What I Did Last Summer)

The time has come
To say fair's fair
To pay the rent
To pay our share
The time has come
A fact's a fact
It belongs to them
Let's give it back
How can we dance when our earth is turning?
How do we sleep while our beds are burning?

Midnight Oil – Beds are Burning

Iulie 2007. E cald. Un nou val de canicula s-a abatut asupra tarii noastre. A fost declansata alarma generala. Codul rosu incinge spirite, epuizeaza stocurile de apa minerala la Metro si Carrefour si zornaie gologani in buzunarele patronilor de televiziuni cu stiri de la ora cinci… Sigur, daca nu-i nici o baba violata, macar doua-trei vor pica insolate pe strazi…
20 septembrie ’89 – 20 septembrie ’90. Un an de claustrare, de punere a vietii intre niste majore paranteze. Un an de armata... Tin minte bine vara lui ’90, fierbinte si uscata, intr-o margine de Craiova, in care valuri solide de aer fierbinte ma loveau pe undeva, in postul 4, naucindu-ma cu arome soporifice de flori de tei, amestecate cu mirosul iute de ulei mineral, de la AK-47, pe al carui pat de lemn bateam ritmuri doar de mine auzite, de opt-optimi, in vreme ce, in sinea mea zbieram cit puteam : Twenty-seven, everyone was nice / Gotta see em make em pay the price / See their bodies out on the ice / Take my time // Am I evil? Yes, I am / Am I evil? I am man, yes, I am!

Si, intr-o viziune apropiata Ciinelui andaluz il vedeam pe Iliescu in diverse ipostaze: eviscerat, spintecat, cu incheieturile sfarimate cu roata, cu globii oculari balanganindu-i peste obraji, ca virf al unei piramide de capatini, care ii includeau si pe Petre Roman, Miron Cozma, Silviu Brucan, Sergiu Andon, Dumitru Tinu, Emanuel Valeriu, Mihai Chitac, Virgil Magureanu, Ardeleanu, Plesita, Nicolschi, Draghici, precum si multi altii pe care, desi nu-i stiam direct, iI intuiam, iI simteam…

Satul pina-n virful unghiilor de imbecilitatea institutionalizata si trasa-n tipla autoritatii cu epoleti, uram (constanta trasatura, pastrata si-n prezent) ordinele imbecile, comenzile date de dragul comenzii, arbitrariul cererilor superiorilor, ce-si au mobilata mansarda cu flagrante complexe de inferioritate. Refulari si defulari, o intraga psihanaliza poate fi tesuta pe marginea armatei (dupa cum, la fel de bine, se pot face pertinente studii de caz si-n zona structurilor ce implica ierarhii clar stabilite dar, intretesute cu mici si inocente nepotisme, necesar si inevitabil, suprapuse peste simpatice adulteruri, care ajuta, din umbra, dar esential, la construirea unei frumoase cariere mioritice).




In umbra fierbinte aruncata de copaci, prin frunzele carora orice adiere fosnea a libertate, pe undeva citind din Scorpions cu-al lor Wind of change (la noi sint codrii verzi de brad si vintu-i postmodern), numaram zilnic centimetrii taiati dintr-un metru de croitorie, dupa care, consecvent unui spirit cartezian, ce caracterizeaza soldatul român, ii numaram si pe cei ramasi intregi, ce-i drept, zilnic imputinati…

O buburuza urcindu-se pe un fir de iarba devenea evadarea mea din acel univers militar, croit dupa un model de cretinism altoit pe imbecilitate. In vreme ce bibanii marsaluiau prin fata vacilor unitatii, anorexice, placide si obisnuite cu badarania cazona, din ghereta verde de santinela, cu un telefon de bachelita pe care scria «ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA!», eu stateam cu privirea pe stropul rosu cu puncte negre ce escalada, intru temerar alpinism botanic, iarba palita de caldura. Alteori, cocotat pe gardul din prefabricate de beton, cu sirma ghimpata pe deasupra, sordida dantela concentrationara, priveam cu jind la masinile ce mergeau spre Bucuresti (putine pe atunci si, in marea lor majoritate Dacii 1300, asezonate din cind in cind, cu pitoresti Dacii 1100). Ceva-ceva forfota incepuse totusi si vedeam, tot mai des, cum vreo Dacie prapadita, cocosata sub povara blugilor prespalati Pyramid si a bomboanelor Topi-Top si Boni-Bon, rula dirza spre Wall Street-ul din Cetatea Baniei, semn ca, privatizatii nostri luau cu sirg pulsul actiunilor de la tarabele Stambulului.
Vizavi de gardul sordid al unitatii se intindea un cimp pirjolit, pe care un taran batrin il tot ara cu un plug agatat de o motocicleta BMW cu atas, ramasa p-acolo, cine stie cum, din cel de al doilea razboi mondial. Si, priapic menhir al ordinii si disciplinei, in mijlocul acestei cimpii, se ridica borcanul militianului de circulatie, metamorfozat dupa Revolutie in politist.
Radioul de la bordul Matizului ii da intr-una cu codul rosu, care amenita sa se intinda, ca o eczema jenanta, pe chipul indelung asudat si, pe alocuri acneic, al tarisoarei noastre. E cald, intr-adevar, dar nici eu, nici Cezar nu ne speriem doar dintr-atit. Ne-am mincat impreuna ficatii in oaste, cu caporali imbecili si tot soiul de creiere pané, inghesuite sub chipiuri patate si mirosind a sudoare de militari de cariera, reduse la admiratie timpa fata de stralucirea tablelor de pe epoleti… Dupa aproape 18 ani, revenim in Craiova. De asta data, motiv nu mai e sordida si trista incarcerare, pardon, incorporare in falnica armata româna ci, o prozaica, dar lucrativa intilnire cu un anume domn Ghita, cu care vrem sa facem o afacere.
Drumul se asaza sinuos in fierbinteala verii si, undeva in zare, in racoroase iluzii, se misca ape ce nu exista. De-a dreapta si de-a stinga soselei se asterne Circea, semn ca nu mai e mult pina-n Craiova. De-odat’ apare, pe stinga, borcanul militianului. Un organ nadusit, cu chipiul dat pe ceafa, intru subtil si matur semn de spirit de observatie, priveste napoleonian spre traficul de pe drum. In stinga, pe locul cimpului prafos, pe care-l ara mosuletul cu motocicleta, se ‘nalta ditamai METRO. Cash & Carry. Si-n dreapta, acelasi gard plesnit, din prefabricate de beton, ascunde privirii UM 01368, locul unde mi-am inmormintat adolescenta, inocenta si sufletul curat. Si, culmea, poarta principala, ornata cu doi vulturi kitschosi, turnati in aluminiu si vopsiti cu bronz auriu, lejer patati si scorojiti, este deschisa, ca-n vremurile cind, duduind, ARO-ul comandantului intra pina-n fata garzii care-i prezenta onorul. Buna dimineata, soldati – Sa traiti Tovarase comandant! Este prea tentant.

Hai Cezar, sa vizitam Unitatea! Pina sa protesteze Cezarica (…bai, dar nu stiu daca-i bine, daca ne intreaba de ce am intrat - ce le spunem?, cum putem justifica intrarea, astfel, intr-o Unitate Militara? etc), Matizul a scirtiit scurt din roti, revoltindu-se in felul sau impotriva virajului brusc si, apoi frinez din scurt, taman in fata Pavilionului Central. Opresc motorul, scot cheia din contact, iau de pe bancheta din spate geanta cu 30D-ul si, rapid, imi pivotez bardahanul afara din Micul Gigant. Cezar e perplex, dar coboara. Bai, e bine ce-am facut? Ridic din umeri si o pornesc la plimbare, spre Corpul de Garda. De sub frunzele carnoase ale unui ricin cu tulpina rosie ne privesc, mustaciosi si nebarbieriti, citiva muncitori in salopete kaki si patate. Salut baieti, Sa traiti ! Cu privirile tulburate de caldura, au ceva din figurile ostenilor lui Pancho Villa. Aleile cu asfalt sint crapate si iarba a invadat totul. Ne invaluie o senzatie stranie, de lume parasita, de Cernobil redescoperit. Mergem pe aleea pe care am marsaluit de atitea ori, batind ore in sir dragul pas de defilare, cu piciorul ridicat la 60˚ si cu laba piciorului teapana, de simteam in vintre fiecare pas, ca pe un pumn dat cu simt de raspundere, pina la epuizarea si amortirea totala a membrelor…

Din spate se aude cum cineva alearga spre noi. Mergem mai departe Cezare, nu ne oprim, susur si continuam plimbarea. Pasii sint tot mai aproape si se aude un usor gifiit. Ne intoarcem si zimbim. Zimbetul mi se intinde iliescian intre urechi, plin de o gretoasa solicitudine: Dupa noi alergati? Omul din fata noastra, durduliu si imbracat intr-o salopeta albastra de pilot ne zimbeste chinuit la rindu-i si da din cap ca da. Sinteti de la Bucuresti ? E rindul nostru sa ne miscam capetele afirmativ. Am banuit eu de cum am vazut masina, mormaie omul, usor posomorit si ne descoase in continuare : Sinteti de la Autoritatea Aeronautica ? De data asta dam din cap ca nu, ceea ce-l umple de entuziasm. Dar ? Ei bine, aici am facut armata. Am vazut poarta deschisa si am intrat. Ce mai e p-aici? Mare scofala nu mai e. Unitatea s-a desfiintat de vreo doi ani si, in loc, s-a instalat aeroclubul Craiova si, cam atit… Dar ne putem plimba? Omul isi deschide bratele a generoasa invitatie: peste tot!

Profitam. De sub iarba inalta, care incepe sa se-ngalbeneasca de atita caldura, se ivesc urme ale armatei. Ma simt ca un arheolog ce se plimba printre ruinele unei cetati proaspat descoperite dar, de-atita ori vazuta-n vis. Am senzatia ca, daca ma concentrez cum trebuie, voi putea calatori in trecut, saptesprezece ani in urma, in acea vara fierbinte a lui ’90. De dupa o rampa de fier se iveste, scilciat si negru, un bocanc de racan.

In virful unui plop subtire flutura, straniu steag, o manusa zdrentuita, dintr-acelea cu un singur deget si cu o crestatura-n podul palmei, pe unde sa scoti aratatorul, ca sa poti apasa tragaciul…
Ghereta de lemn, din Postul 4 nu mai e decit un morman de scindurele scorojite. Firul care mergea la telefonul de campanie, cel cu ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA, se mai leagana insa si acum, incurcat printre crengi. Pasii nostri au un sunet straniu, parca reverberat.

Mergem printre hangarele unde mindria armatei sovietice (si a noastra, inclusiv), MIG 21, isi avea birlogul de taina.

Geamuri sparte, citeva ciori crucificate (la propriu!) si multe avioane tocate. Tocate marunt, parca ar fi fost bagate la un distrugator de documente...

Un autobuz cu burduf, care ne-a transportat la tragerile de noapte sta intr-o pozitie nefireasca, frint cumva, de parca s-ar fi turnat cu el vreo cascada mai mult sau mai putin reusita.

Ne fotografiem plini de mindrie, intr-o atitudine de turist japonez, cu miinile sprijinite de botul unei ruine sovietice de aluminiu care, odinioara chiar zbura (inainte sa devina cel mai eficient plug pentru ogoarele patriei noastre).

Personal, aveam senzatia descoperirii unui veritabil muzeu in care, atent expuse, se gaseau fragmente pierdute ale vietii mele.

Dar, ironia sortii facea ca, in vreme ce ma indeletniceam cu aceste prolegomene si cugetari mai mult ori mai putin carteziene, dl. Ghita sa ne tot sune. Ce faceti, ce faceti? Unde sinteti, unde sinteti? Cind ajungeti? Cu respiratia de sorginte GSM a unei asemenea soacre in ceafa, normal, vizitarea sitului arheologic incepuse sa ne iasa pe nas. Asa ca, am scurtat traseul si ne-am urcat in Matiz. Cald bine, dar aerul conditionat functiona. Am facut cu miinile semn de pa catre ferestrele comandantului. De acolo, nadusit, barbatul in salopeta albastra, ne-a raspuns, toropit, a ramas-bun.
Relativ sprinten, unul dintre soldatii lui Pancho Villa a tisnit de sub umbra ricinului si, opintindu-se, a impins poarta albastra de cum am iesit. In urma s-a auzit un dangat ca de clopot, o definitiva inchidere a acestui episod al istoriei mele...