Din nou, salutar, gratios si plin de amintiri binare, hardul prafuit ce-a marcat trecerea dintre milenii m-a cucerit duminica dupa-amiaz'. asa ca, iata un text publicat, a l'epoque, pe unul dintre primele situri de informatie romaneasca (care, din pacate, azi nu mai exista): www.maronet.ro, fie-i arhivarea usoara.
Su-Yong este un baiat simplu, de la tara. Cu nasul mai borcanat, el este un om de omenie, baiat necajit, orfan de ma-sa si tac-su, care cat e ziulica de lunga priveste cu jind dupa Zambet-de-Privighetoare (nu mai stiu numele-n original), in vreme ce-si vede de indeletnicirile sale cotidiene si bucolice: dat apa lavite, boabe la gaini, cantat seara, dupa cotetul ratelor, in lumina lunii si-n alb-negrul filmului.
Fei are o mustata rara, bani (nu se stie cati, da' sepresupune ca destui, daca nu chiar multi), pantaloni asemanatori blugilor romanesti de pe vremea lu' Impuscatu', precum si multe pohte lubrice si baloase, cand trece zvelta si mladia Zambet-de-Privighetoare prin cadru. Fei stie sa se bata. Ma rog, asta a invatat el la scoala, cand chiulea, si mergea la un do-jo unde preda kung-fu un batranel cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Care batranel, om de treaba si karatist la locu' lui, l-a invatat si pe Su-Yong ceva bataie, asa, ca sa nu se zica c-ar fi cel mai fraier din canton. Zambet-de-Privighetoare e amarnica si abrasa, ii raspunde lui Fei in doi peri si, parca-parca s-ar cam uita dupa Su-Yong, ca-i baiat asezat si chibzuit, ca stie rostu' la plantat orez si la cautat de oua gaina-n cuibar. Da' Fei, miroase el caZambet-de-Privighetoare nu-l baga-n seama si-ntr-o seara, pe cand isi bea mintile si-si pierdea noptile cu altii de teapa sa, jucand carti pe firfirei chinezesti, cu ceva miros de Hong Kong de dinainte de retrocedare, i-a ticluit bietului Su-Yong ditamai pocinogul, ca sa nu-l mai placa fata si sa-i intoarca spatele. Drept urmare, Fei purcede sa-i faca lui Su-Yong tot soiul de neajunsuri si mascari, culminand cu o batuta zdravana administrata in puterea noptii batranelului cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Despre care, de fapt, facuram vorbire mai 'nainte. Da' nu mai 'nainte de-a lasa la locu' faptei un medalion al lu' Su-Yong, medalion pe care-l stia tot satu' si pe care i-l luase pe cand Su-Yong canta cu foc si dor despre ochii frumosi ai lu' Zambet-de-Privighetoare. Si mosuletu' a ramas lat in mijlocu' drumului, de l-au gasit in zori copii care plecau la scoala. Evident langa medalionul bine-stiut. Pe care-l zareste iute-mintenas si Zambet-de-Privighetoare, aparuta cine stie de ce p-acolo. Probabil, pentru ca asa-i spusese regizoru'. Ei, si unde nu-ncep sa curga belelele pe capu' bietului Su-Yong, baiat simplu, de la tara, cu nasul mai borcanat, dar om de omenie, baiat necajit, orfan de ma-sa si tac-su, care cat e ziulica de lunga priveste cu jind crescut dupa Zambet-de-Privighetoare, care-ncepe, pardon de expresie, sa-l tratreze tot mai cu curu'. In vreme ce Fei, cu blugii lui, creste-nochii fetei. Singuru' care stie adevaru' e insa taman batranul karatist, cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Care, dupa ce se intremeaza cat de cat, il ia de-o parte pe Su-Yong si-i zice adevaru' gol-golut. Iar Su-Yong, pe buna dreptate, se maniaza peste poate si de peste tot se aud viori si violoncele, tobe si timpane, de-ti vine sa te sparii, nu alta! Su-Yong isi musca degetul, ii curge sange, dupa care, cu des'tu ranit isi zangaleste pe pectorali un soi de diez, ca de la telefonu' mobil, si porneste dupa Fei. Fei il aude de dinainte ca s-apropie de casa lui, unde juca poker cu ailalti bagabonti, ca prea zbierau acu' trambitele si duduiau tobele, ca sa nu mai zic de zgreptaneala rau-vestitoare a viorilor. Si iese-n fata casei.
"Ce vrei, bre Su-Yong, ce vii cu tam-tam incoa'? Ti s-a urat cu binele, au te mananca schinarea?" se-ncontreaza Fei la Su-Yong. La care, Su-Yong se-ncranceneaza si mai abitir si-i paleste o palma cu picioru' peste mustata rara lu' Fei, de se cutremura adunarea si auzi mirarea onesta izbucnind din plamani. Mare si sa te tii bataie, cu pari, cu bate, cu pumni, palme si picioare, cu unghii si cu muscaturi.
Evident, Fei pierde. Su-Yong castiga. Zambet-de-Privighetoare il iubeste acu' si mai tare pe Su-Yong, iar batranu' karatist lacrimeaza, din ochiu' beteag, in vreme ce p-ala sanatos nici nu-l mai simte de bucurie. Lumea canta, se-aud viori, laute si alte instrumente zbaraite nazal, Su-Yong se-nsoara cu Zambet-de-Privighetoare si nu fac multi copii, ca si asa p-acolo-i problema mare cu demografia. (16 august 2001)
duminică, 23 martie 2008
Cuvinte
Sarbatoare, escavare, planificare, masturbare, bacsis, somaj.
Accente, talente, bacsis, valente, potente, masini, bani.
Conturi, eludare, fisc, credit, vile, bacsis.
Alcool, turnesol, tutun, tun, tagareta II, ei si noi, bacsis, algoritm din doi in doi, monopol.
Delegatie, parlament, bacsis, diurna, discurs, somnifer,microfon, conferinta, frectie.
Benzina scumpa, pana, vulcanizare, bujie, bacsis, mester, ulei, faliment.
Viza, bacsis (din nou), plecare, emigrare, pa.
Accente, talente, bacsis, valente, potente, masini, bani.
Conturi, eludare, fisc, credit, vile, bacsis.
Alcool, turnesol, tutun, tun, tagareta II, ei si noi, bacsis, algoritm din doi in doi, monopol.
Delegatie, parlament, bacsis, diurna, discurs, somnifer,microfon, conferinta, frectie.
Benzina scumpa, pana, vulcanizare, bujie, bacsis, mester, ulei, faliment.
Viza, bacsis (din nou), plecare, emigrare, pa.
luni, 10 martie 2008
Bucurii scurte
Zgirmind duminca dupa amiaza prin cutia veche cu harduri prafuite, am dat peste textul de mai jos, postat, la vremea lui, pe un sit care azi nu mai exista: http://www.maronet.ro/
Soarele de afara, micile complicitati adulterine dintre razele de vara si vintul de primavara timpurie, cafeaua bauta in amurg, pe o cromatica rosie cu sonoritati de "Manhattan Transfer", toate mi-au sugerat ca textul se potriveste, de minune, contextului.
Cind soarele rasare si cerul capata culori ce se transforma din rosu aprins, sintetizat intr-o linie subtire, in violeturi reci, tot mai reci, spre albastrul inalt si punctat inca de stele pilpiitoare, Dacia alerga inca pe sosea, in urma raminind rind pe rind tot soiul de orasele de cimpie si sate mici, luminate doar de farurile masinilor in trecere. Fisiitul rotilor pe asfalt, muzica a libertatii si a viselor lipite, ca abtibildele, pe caldura verii, apropie cu fiecare borna de kilometru depasita, tot
mai mult, marea de visul ce se repeta, obsesiv, inca de anul trecut, de cind ai vazut-o ultima data.
Motorul duduie a siguranta si putere, nechezatul cailor-putere se transmite de sub capota, iar prin geamul pe jumatate deschis intra un vinticel racoros, care inca nu s-a imbibat de mirosul de ulei si bitum incins. La casetofonul masinii zumzaie caseta speciala pentru 2 Mai, caseta arhetipala pe care o pui de fiece data cind fugi din orasul incins spre tarmul plesnit de valurile albastre. Il auzi pe Hendrix, pe Jim Morrison, Joan Baez se tinguie si ea cind ii vine rindul. « People are strange, when you’re a stranger / Faces luck ugly, when you’re alone”. Dar tu nu esti singur.
Cind soarele s-a ridicat deja pe bolta, incalzind tot mai mult, tu esti deja cu betele cortului pe plaja si auzi fosnete stranii din celalalte corturi care te inconjoara. Intr-un final cortul este inaltat si, desi sta strimb, nu-ti pasa prea tare, te bagi inauntru si cazi rapus de oboseala. Adormi. Si visezi. Soarele incalzeste tot mai mult cortul, iar tu executi, in somn, un strip-tease de somnambul, aruncind rind pe rind sacul de dormit, bermudele, tricoul... Te trezesti in plina vipie, iesi din cort, auzi valurile
Fosnind si pescarusii tipind si dind rotocoale. Sunetele orasului sint departe. Te simti bine si ai vrea ca momentul sa se prelungeasca la infinit, pentru ca stii prea bine ca duminica faci cale-ntoarsa. De ce momentele de bucurie solara sunt atit de scurte?
5 iulie 2001
Soarele de afara, micile complicitati adulterine dintre razele de vara si vintul de primavara timpurie, cafeaua bauta in amurg, pe o cromatica rosie cu sonoritati de "Manhattan Transfer", toate mi-au sugerat ca textul se potriveste, de minune, contextului.
Cind soarele rasare si cerul capata culori ce se transforma din rosu aprins, sintetizat intr-o linie subtire, in violeturi reci, tot mai reci, spre albastrul inalt si punctat inca de stele pilpiitoare, Dacia alerga inca pe sosea, in urma raminind rind pe rind tot soiul de orasele de cimpie si sate mici, luminate doar de farurile masinilor in trecere. Fisiitul rotilor pe asfalt, muzica a libertatii si a viselor lipite, ca abtibildele, pe caldura verii, apropie cu fiecare borna de kilometru depasita, tot
mai mult, marea de visul ce se repeta, obsesiv, inca de anul trecut, de cind ai vazut-o ultima data.
Motorul duduie a siguranta si putere, nechezatul cailor-putere se transmite de sub capota, iar prin geamul pe jumatate deschis intra un vinticel racoros, care inca nu s-a imbibat de mirosul de ulei si bitum incins. La casetofonul masinii zumzaie caseta speciala pentru 2 Mai, caseta arhetipala pe care o pui de fiece data cind fugi din orasul incins spre tarmul plesnit de valurile albastre. Il auzi pe Hendrix, pe Jim Morrison, Joan Baez se tinguie si ea cind ii vine rindul. « People are strange, when you’re a stranger / Faces luck ugly, when you’re alone”. Dar tu nu esti singur.
Cind soarele s-a ridicat deja pe bolta, incalzind tot mai mult, tu esti deja cu betele cortului pe plaja si auzi fosnete stranii din celalalte corturi care te inconjoara. Intr-un final cortul este inaltat si, desi sta strimb, nu-ti pasa prea tare, te bagi inauntru si cazi rapus de oboseala. Adormi. Si visezi. Soarele incalzeste tot mai mult cortul, iar tu executi, in somn, un strip-tease de somnambul, aruncind rind pe rind sacul de dormit, bermudele, tricoul... Te trezesti in plina vipie, iesi din cort, auzi valurile
Fosnind si pescarusii tipind si dind rotocoale. Sunetele orasului sint departe. Te simti bine si ai vrea ca momentul sa se prelungeasca la infinit, pentru ca stii prea bine ca duminica faci cale-ntoarsa. De ce momentele de bucurie solara sunt atit de scurte?
5 iulie 2001
duminică, 2 martie 2008
Compensatie
Prin ‘45-‘46, Andre Breton era convins ca Bucurestiul va deveni capitala mondiala a suprarealismului. Iar daca nu ar fi avut loc operatia de schimbare de sex, care a transformat România dintr-o diva a monarhiei constitutionale intr-o isterica republica populara, poate ca profetia lui Breton s-ar fi implinit! 
Si totusi, p-undeva, nadragii rupti in cur ai republicii lu’ Petru Groza poate-ar fi fost oleacasexy, daca prin pinza sfisiata s-ar fi vazut forme apetisante si nu supurarile si ulceratiile unui regim care, trecut de vama in portbagajul tancurilor sovietice, avea dintii galbeni si cariati, iar
picioarele, scilciate de bocancii second-hand ai Mamei Rusii, puteau ingrozitor.
Bref, suprarealistii români, care n-au apucat s-o stearga spre alte zari, de farmec pline, au facut un viraj la firu’ de par spre realismul socialist, importat odat’ cu zimbetul linistitor din portreteleoficiale ale tatukului Stalin, de la poporul frate-vecin-si-prieten din URSS.
Da’ ghinion! N-a fost sa fie! Andre Breton n-a avut nici macar pe jumatate premonitia de Mama Omida pe care a afisat-o, constant si dezinvolt, Mos Brucan, dupa '90. 
Iaca d-aia, am ajuns o tara dadaista cu legi facute parca sub auto-dicteu, in somn, si guvernanti decupati parca din scrierile lui Urmuz. Sa nu zicem ca nu exista compensatie! 
duminică, 24 februarie 2008
De la incalzirea globala la iubirea generala
Love is in the air
Everywhere I look around
Love is in the air
Every sight and every sound
John Paul Young - Love Is In The Air
Numai ce a trecut cosmopolitul Sfint Valentin si, in urma sa s-au pavaozat toate circiumile, cu ghirlande din hirtie creponata roz si balonase rosii in forma de inimioare. Sosirea intempestiva a mult-mai-neaosului sau verisor, Dragobetele, a nascut noi pulsiuni si desfasurari de trupe, potrivit principiului ca orice produs isi are nisa sa.
Iar nisa consumatorilor de Dragobete este, slava Domnului, o nisa dintr-aia serioasa, de middle class in devenire, preponderent colegi de generatie cu mine, adica fostii pionieri si utecisti care, odata ce-au rupt lantul din ’89, au dat iama in curtea plina cu traditii, aici, la botul calului, la Muzeul Satului ori MTR. Astfel, hoarde intregi de indragostiti de toate virstele au dat navala sa-si arate amorul nutrit catre amica / amic, consoarta / consort, amanta / amant...
Asadar, in vreme ce piaristii si marchetingii Muzeului Satului isi frecau miinile plini de multumire, gindind la incasarile ce va sa vie de la tirgovetii ce-or tranzita lectia de sociologie a lui Dimitrie Gusti (la care-au altoit, cu involuntar umor, dar consecvent, un anume fel de economie de piata, de prin ’90 incoace), la poarta muzeului tropoteau marunt pe loc, in cozi pe cite trei rinduri, doritori de neaosisme cu orice chip (c-asa-i trendy), insetati de intilnirea (previzibil-comerciala) cu ruralul locurilor comune si imaginilor batatorite.
Daca peste cele mai sus mentionate adaugam ca ingrediente contextuale si o caldura de primavara (mai mult decit timpurie, vestitoare de incalzire globala, mai mult), avem succesul de casa asigurat. In calitate de exponent al generatiei mele am decis, plin de mindrie cu parfum de Nae Ionescu, ca in duminica de Dragobete sa-mi duc flacaii sa vada si ei cum e un tirg pestrit. Nu ca as fi fost un expert al acestor manifestari comercial-culturale dar, cine stie, poate ca, aratindu-le de mici frumusetile patriei, mari fiind, flacaii mei nu vor dori sa cinte « Aicea este taraaa meaaa », clamind o evidenta ( !) Australie sau Noua Zeelanda...
Drept pentru care, dupa ce, stoic, am infruntat un ambuteiaj demn de o cauza mai buna (sa zicem, duminica-seara, la intrarea in Bucuresti de pe DN1), am ocolit Arcul de Triumf (in renovare, de la o vreme) si am inceput sa caut un loc de parcare. Se pare ca serbarea dragostei de primavara dezghetase limbile soferilor ca, pe multe buze aflate indaratul volanului puteai citi interesante si initiatice trimiteri la zeitati mai-mult sau mai putin pagine, plus intreg sinaxarul ortodox din dotare... Excedat, un politist de la circulatie privea, cu ochii iscoditori ai pestelui fiert, mareea de masini ce incercau sa parcheze, care-mai-de-care mai incorect. Vreo alti doi politisti in combinezoane negre cereau intariri (probabil), speriati de numarul tot mai mare de amatori de Dragobete.
Totusi, coada impresionanta de la intrarea in Muzeul Satului, (amintindu-mi, in mod ciudat, de documentarul cu retragerea americanilor din Vietnam) m-a demoralizat si, prin urmare, am sperat ca toata aglomeratia va ramine in urma, la Muzeul Satului.
Imi si inchipuiam un Herastrau gol, care sa ne primeasca doar pe noi. Ei bine, gresita optica...
Totusi, a fost soare si 15 grade... ceea ce nu-i tocmai rau pentru 24 februarie. Deci, si natura s-a pregatit de Dragobete!
joi, 21 februarie 2008
DIN IRAN, CU DURERE
Noapte buna umanitate, acolo pe unde mai esti !
Ceea ce ar fi putut fi o zi obisnuita s-a transformat intr-o sfisiere a sufletului. Un mail, nu dintr-acela pe care trebuie sa-l retransmiti la sapte oameni ca sa nu te pasca ghinionul, ci unul simplu, doar cu citeva fotografii, infatisaza cum, pe undeva prin Iran*, unui pui de om de numai opt ani, i se sfarima DELIBERAT mina cu roata unei masini. Estropierea copilului este decisa de Sharia, acea lege ce-si are simburele in Coran.
De peste tot aud, ca un susur, voci diafane care imi explica, doct, ca islamul e religia pacii si a iubirii. Multa pace trebuie sa ai in suflet ca, din preaplinul iubirii, sa poti fringe mina unui copil cu zimbetul pe buze…
Vina copilului este aceea ca a furat o piine din piata. Repet : O PIINE, nu o jucarie, nu un telefon mobil, nu bani. O simpla piine. Pentru ca a incercat sa-si astimpere foamea, acest copil va ramine mutilat pe veci.
In primul moment nu mi-a venit sa imi cred ochilor ! Dupa care, o senzatie de rau si sfirsala m-a sfredelit pe dinauntru golindu-ma de suflet, facindu-ma sa ma simt o zdreanta murdara.
De la inaltimea suverana a suficientei noastre cotidiene ne asurzim interiorul cu vaiete demne de un cor antic, plingindu-ne de mila ca nu ne-am mai luat un LCD (desi era promotie), ca n-am schimbat mobilul (desi-l avem de patru luni p-ala vechi) sau ca n-avem piscina desi, boul ala de Cutare are...
De-atita preocupare si zgomot, tipatul unui baietel de opt ani, caruia i se striveste bratul si i se fringe destinul, va trece neobservat in departarea prafoasa a Iranului. Imediatul nostru ne inghite hulpav. Avem de pus gresie pe hol. Vrem sa schimbam cada cu un jacuzzi. Ce mai conteaza, in fata istoriei, un radius si un cubitus ?
Intre mine si acel copil se interpune, rece, un monitor, cablu de retea, mai multe mii de kilometri si ceva timp. Ce pot sa fac, cum as putea opri roata aceea, sa nu treaca peste bratul puiului de om ? Ma simt neputincios. Mi-e rusine de mine !
Dar totusi, ceva am facut. Am scris si am trimis mesaje. Iar unele din cele mai interesante adrese sunt acestea :
cultural@iranembassy.ro,
economic@iranembassy.ro,
consular@iranembassy.ro,
political@iranembassy.ro,
deputymision@iranembassy.ro,
office@iranembassy.ro
__________________________________________
* Iranul e acel loc al pacii si iubirii, care pe linga sfarimarea miinilor de copii, se mai indeletniceste si cu condamnarea la moarte a scriitorilor si poetilor.
Astfel, Salman Rushdie a devenit brusc celebru în lumea întreaga dupa sentinta de condamnare la moarte pronuntata împotriva lui de un tribunal islamic iranian, în urma publicarii romanului Versetele satanice (1988), socotit blasfemiator la adresa profetului Islamului Mahomed
Imediat dupa publicarea romanului Versetele satanice în luna septembrie 1988, lumea islamica a fost strabatuta de un fior. India a interzis cartea pe 5 octombrie; Africa de sud a facut acelasi gest pe 24 noiembrie iar Pakistan, Arabia Saudita, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia si Qatar au urmat doar la citeva saptamini exemplul indian. Cartea a fost arsa într-o piata din Bradford, Anglia, pe 14 ianuarie, 1989, în timpul unei actiuni de protest a musulmanilor englezi. Pe 12 februarie, cinci manifestanti au fost ucisi de politie în timpul unui miting anti-Rushdie din Islamabad.
Pe 14 februarie 1989, o fatwa promitind executia sa a fost citita la postul de radio din Teheran de ayatolahul Ruhollah Khomeini, liderul spiritual al Iran, care a caracterizat cartea drept „o blasfemie la adresa Islamului". Desi a scris o carte în 1990 ca sa-si exprime respectul pentru Islam, Iranul nu si-a retras fatwa, ba chiar în 1999 a pus pe capul lui Rushdie o recompensa record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabila si în prezent. Din fericire, Serviciile Secrete Britanice si FBI au reusit (cel putin pina acum) sa-l protejeze pe romancier.
(vezi : http://ro.wikipedia.org/wiki/Salman_Rushdie)
Ceea ce ar fi putut fi o zi obisnuita s-a transformat intr-o sfisiere a sufletului. Un mail, nu dintr-acela pe care trebuie sa-l retransmiti la sapte oameni ca sa nu te pasca ghinionul, ci unul simplu, doar cu citeva fotografii, infatisaza cum, pe undeva prin Iran*, unui pui de om de numai opt ani, i se sfarima DELIBERAT mina cu roata unei masini. Estropierea copilului este decisa de Sharia, acea lege ce-si are simburele in Coran.
De peste tot aud, ca un susur, voci diafane care imi explica, doct, ca islamul e religia pacii si a iubirii. Multa pace trebuie sa ai in suflet ca, din preaplinul iubirii, sa poti fringe mina unui copil cu zimbetul pe buze…
Vina copilului este aceea ca a furat o piine din piata. Repet : O PIINE, nu o jucarie, nu un telefon mobil, nu bani. O simpla piine. Pentru ca a incercat sa-si astimpere foamea, acest copil va ramine mutilat pe veci.
In primul moment nu mi-a venit sa imi cred ochilor ! Dupa care, o senzatie de rau si sfirsala m-a sfredelit pe dinauntru golindu-ma de suflet, facindu-ma sa ma simt o zdreanta murdara.
De la inaltimea suverana a suficientei noastre cotidiene ne asurzim interiorul cu vaiete demne de un cor antic, plingindu-ne de mila ca nu ne-am mai luat un LCD (desi era promotie), ca n-am schimbat mobilul (desi-l avem de patru luni p-ala vechi) sau ca n-avem piscina desi, boul ala de Cutare are...
De-atita preocupare si zgomot, tipatul unui baietel de opt ani, caruia i se striveste bratul si i se fringe destinul, va trece neobservat in departarea prafoasa a Iranului. Imediatul nostru ne inghite hulpav. Avem de pus gresie pe hol. Vrem sa schimbam cada cu un jacuzzi. Ce mai conteaza, in fata istoriei, un radius si un cubitus ?
Intre mine si acel copil se interpune, rece, un monitor, cablu de retea, mai multe mii de kilometri si ceva timp. Ce pot sa fac, cum as putea opri roata aceea, sa nu treaca peste bratul puiului de om ? Ma simt neputincios. Mi-e rusine de mine !
Dar totusi, ceva am facut. Am scris si am trimis mesaje. Iar unele din cele mai interesante adrese sunt acestea :
cultural@iranembassy.ro,
economic@iranembassy.ro,
consular@iranembassy.ro,
political@iranembassy.ro,
deputymision@iranembassy.ro,
office@iranembassy.ro
__________________________________________
* Iranul e acel loc al pacii si iubirii, care pe linga sfarimarea miinilor de copii, se mai indeletniceste si cu condamnarea la moarte a scriitorilor si poetilor.
Astfel, Salman Rushdie a devenit brusc celebru în lumea întreaga dupa sentinta de condamnare la moarte pronuntata împotriva lui de un tribunal islamic iranian, în urma publicarii romanului Versetele satanice (1988), socotit blasfemiator la adresa profetului Islamului Mahomed
Imediat dupa publicarea romanului Versetele satanice în luna septembrie 1988, lumea islamica a fost strabatuta de un fior. India a interzis cartea pe 5 octombrie; Africa de sud a facut acelasi gest pe 24 noiembrie iar Pakistan, Arabia Saudita, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia si Qatar au urmat doar la citeva saptamini exemplul indian. Cartea a fost arsa într-o piata din Bradford, Anglia, pe 14 ianuarie, 1989, în timpul unei actiuni de protest a musulmanilor englezi. Pe 12 februarie, cinci manifestanti au fost ucisi de politie în timpul unui miting anti-Rushdie din Islamabad.
Pe 14 februarie 1989, o fatwa promitind executia sa a fost citita la postul de radio din Teheran de ayatolahul Ruhollah Khomeini, liderul spiritual al Iran, care a caracterizat cartea drept „o blasfemie la adresa Islamului". Desi a scris o carte în 1990 ca sa-si exprime respectul pentru Islam, Iranul nu si-a retras fatwa, ba chiar în 1999 a pus pe capul lui Rushdie o recompensa record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabila si în prezent. Din fericire, Serviciile Secrete Britanice si FBI au reusit (cel putin pina acum) sa-l protejeze pe romancier.
(vezi : http://ro.wikipedia.org/wiki/Salman_Rushdie)
duminică, 17 februarie 2008
Pachetul de carti
Justice Is Lost
Justice Is Raped
Justice Is Gone
Pulling Your Strings
Justice Is Done
Seeking No Truth
Winning Is All
Find it So Grim
So True
So Real
Metallica – …And Justice for All
Justice Is Raped
Justice Is Gone
Pulling Your Strings
Justice Is Done
Seeking No Truth
Winning Is All
Find it So Grim
So True
So Real
Metallica – …And Justice for All
Porthartul maro il cumparasem de la Opran, pe cind eram inca in liceu, pe undeva pe la sfirsitul clasei a douasprezecea. In acei ani jilavi, ai sfirsitului deceniului noua, porthartul de plutonier de militie nu era deloc trendy si, nu pot pune achizitionarea acestuia decit pe seama unui vizionarism intr-ale fashionului.
Ceea ce-i drept, pentru ca, la inceputul anilor ’90, porthartul cu pricina mi-a intregit portretul, asezonat cu niste ochelari rotunzi, de John Lennon, si in compania unei veste negre (de la smokingul bunicului), pe al carei rever, de matase, se odihnea « Virtutea Aeronautica » (de la celalalt bunic) si, de sub care se itea, crud si subversiv, verdele unei camasi cu diagonala (nihil sine Deo, traiasca sergentul de la care am cumparat centironul, la sfirsitul armatei!). In interiorul acestei genti de militian incapeau, intr-o armonie edenica, cursurile de LRC (pentru neinitiati, limba româna contemporana, tinute de renumitul-si-temutul Theodor Hristea), volumul de Sinteze de limba româna (coordonat de acelasi domn Hristea), notele de la cursul de filosofie (tinut de Ludwig Grünberg), doua-trei proteste ale Ligii Studentilor, constant, cite un volum de al lui Mircea Eliade si, nelipsit, un pachet cu carti de joc, fabricate in RDG, cu o poza pe care trona Atheneul, inconjurat de citeva masini din anii ’70 – niste Fiaturi 850, o Volga si vreo doua Pobeda…
Ei bine, pret de patru ani buni si multe mii de kilometri, porthartul, Eliade si cartile de joc m-au insotit, fie ca era vorba de Podul Mogosoaiei, (o circiuma pe care vremurile au dat-o de rusine, transformind-o, in prezent, in sordid magazin de termopane), fie ca era vreo boîte de pe linga Pompidou, fie ca era Kunstakademie din Düsseldorf.
Oriunde eram mai mult de trei persoane, cartile ieseau, ca printr-un miracol, fara efort, in mod cu totul natural. Erau ca un citat, ca o constanta, ca o doza de postmodernism intr-un evident ev in care totul, dar absolut totul incepea cu sintagma « post » : postcomunist, postceausist, post-caderii zidului – din Berlin, evident ! – postfactic, post-restant…
Fabulos esperanto, cartile de joc reprezentau basicul pe care se structura orice dialog, fierbinte sau racoros, axat pe idei economico-politice, politico-economice, culturale ori, evidente si consecvente birfe. Birfe… totusi, suna cam dur cuvintul… mai degraba sinteze semantice si glosse pe marginea unor subiecte date, care implica personaje recognoscibile, dintr-o imediata proximitate. Ca, altminteri, s-ar numi comentariu ori eseu… Ori ode. Sau necroloage…
Si, pentru a reveni la cartile mele de joc, tin minte ca, memorabile jocuri de whist au jalonat mineriada din septembrie ’91, cind, printre fumigenele trase catre mineri, fabuloase levate au reprezentat un fel de fir rosu intr-un univers absurd. Iar mai apoi, fiecare miting mai rasarit era continuat de citeva miini in cursul carora rememoram, cu voluptate, cimilituri si strigaturi gen «nu mai vrem nici un pic / presedinte bolsevic», «nu poate gindi ca Bush / cine-a stat cinci ani la rusi» ori, fredonari complexe, in care, arhetipalul refren revenea, potrivit patternului, «la palatul Cotroceni / cinta cucuveaua»…
O cumplita belota ne-a tocat neuronii, marunt, temeinic si consecvent, vreme de 24 de ore, intr-un soi de parastas al alegerilor din 1992, la recistigarea fotoliului prezidential de catre larg-zimbitorul Nelu Olteniteanul, aceasta veritabila Gura-de-Aur-ades-chematoare-a-minerilor. Iar pe undeva, prin iarna lui ’96, in vreme ce Divertis arata la relativ-recent-lansatul PRO-TV, cum se construiesc sondajele, pe principiul mezelariilor, unde macelarul, om de omenie si de bine, mai pune f’o do’o feliute de salam in pachetelul lui Iliescu, feliute pe care le ia din pachetele lui Ratiu si Cimpeanu, doar asa, din principiu, pentru ca, nu, doar se stie prea bine, Nea Nelu si asa e batrin si, nu vrea decat sa moara sarac, dar cinstit…, ei bine, atunci, dupa ce Milica iesise in balconul Universitatii pentru a anunta ca am invins, un whist intins pe-o noapte intreaga ne-a permis sa ucidem strigoi si sa nastem naluci…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)