La bordel

Well, I've fucked the queen,

I've fucked Bach

I've even sucked an old man's cock

So what, so what

And I've fucked a sheep,

I've fucked a goat

I rammed my cock right down its throat

So what, so what

So what, so what, you boring little fuck

Well, who cares, who cares what you do

And, who cares, who cares about you, you, you, you, you

Metallica – So Fucking What!

1999. Eclipsa ce urma să vină stîrnea pulsiuni. Întreprinzători, hotelieri, buticari, pieţari, peşti, curve, toţi îşi frecau palmele, aşteptînd potul cel mare, umplerea năvodului şi a buzunarelor.
Tot în aşteptarea lui 11 august mă fîţîiam şi eu de colo-colo, brownian şi cu limba scoasă de căldură, lasînd urme ferme în asfaltul moale al iubitei noastre Capitale. Traseul era minimal: redacţie-casă-Motoare-casă-cinematecă-casă-redacţie-etc. Din cînd în cînd mai mă împungea ghiavolu’ culorii şi pictam.
Nu vrei să vii cu mine la 2 Mai, să fii Camera 2, într-un film al Adei, m-a întreabat Victor într-o după-amiază, la Scriitori, din dosul unei halbe brumate, grăbindu-se să mă asigure că, dacă refuz, el înţelege: N-o să prea fie rost de caşcaval; o să îţi plătească doar benzina, cazarea si potolul.
Cum orice pretext era bun însă pentru a fugi dintr-un Bucureşti în care mă băteau muştele, am acceptat chiar înainte ca Victor să ducă, din nou, halba la gura. OK, am zis şi, deja îmi mirosea a alge şi scoici. Nu, mirosul vine de la budă, a ţinut Victor să restabilească adevărul.
Probabil că, drept mulţumire că am acceptat, după ce a scormonit prin geantă, cu mina unui scamator care scoate iepurele din joben, Victor a extras o invitaţie: Uite, se inaugurează un club prin Piaţa Kogălniceanu. Open bar şi tot tacîmul. E de două persoane, mai spuse el şi oftă. Acum invitaţia era la mine.

Seară fierbinte. Aerul, în vălătuci grei, se rostogolea peste balconul garsonierei mele. Aşezat într-un lotus aproximativ analizam, împreună cu C., oportunitatea de a merge să ne facem zdreanţă, moca, pe invitaţia de la Victor. Hai, că doar socializînd, mai avem şi noi şansa să intrăm în rîndul lumii şi să ne întregim cultura generală, mă ispitea C. E prea cald, îi răspundeam, prezentîndu-i reversul medaliei. În cîrciumă va fi şi mai cald iar fetele cu care vom vorbi vor fi dintr-alea fardate la greu cu negru pe la ochi, neepilate şi asudate din belşug.
Totuşi, spre miezul nopţii coboram dintr-un taxi lîngă statuia lui Kogălniceanu.
One shot, one beer, am cerut la bar, fluturînd invitaţia. Two shots, two beers, a corectat C. Barmanul a strîmbat din nas, dar a pus (aproape) politicos halbele pe tejghea. Ce tarie? Am pufnit la unison cu C. Teqila, evident! Prompt, ne-am pomenit cu lămîie, sare şi două păhărele. Pe care, evident, Noroc!, le-am dat peste cap. Încă două! Barmanul a strîmbat din nou din nas, dar politicos (sau, mă rog, aproape) ne-a dat cele cerute.
Un ceas şi jumătate mai tîrziu (şi cinci shoturi de căciulă, precum şi cîteva beri) am ajuns la concluzia că, evident!, clubul e prost aerisit şi, din aceasta cauză, ne doare capul. Şi am plecat.
Dacă la ieşirea din club discuţia se învîrtea în jurul lui Matthew Barney şi a ciclului Cremaster, p-undeva, pe Ştefan Furtună, dialogul picase în derizoriul imaginii publicitare şi a focus-grupurilor, iar strada se-nvîrtea, lin şi uniform, în jurul nostru. Demni însă, luam azimut cîte-un stîlp, iar paşii mergeau de la sine, sinuoşi ca şi discuţia.

Psst! Băieţii vrea ceva? , ne-a întreabat, dintr-un gang, de vis-a-vis de rachetele Muzeului Militar, o ţigancă-ncovoiată şi ştirbă. Mmmm?, ne-am arătat noi skilsurile comunicaţionale. Nu vrea să servească ceva băieţii, insista secera tuciurie. Poate o cafea fără zahăr, am încercat, fără succes, să menţin ţinuta discuţiei. Ţiganca rîse cu poftă. Nu, nu ne dă cafea, dar are fete proaspete. Şi, pentru că am făcut-o să rîdă, ne face un discăunt de zile mari. Adică? Adică!
Şi am intrat. Roger, Roger, I’m in !
Curtea era lungă şi, pe lîngă pereţii coşcoviţi, aciuate în poziţii bizare, stăteau tot felul de personaje. Un puradel se juca, liniştit, într-o cădiţă crăpată, de plastic albastru. Un ţigan bătrîn, doar în maieu şi chiloţi, şedea pe două cărămizi şi sorbea vin dintr-un un pahar cu picior. Două fete (proaspete?) fumau stînd elegant, picior peste picior, pe două navete de bere. Şefa, sîntem şi noi în pauză, zice una, cu o carie cît bobul de piper, scobită taman între dinţii incisivi. Am trecut mai departe. Intrăm printr-o uşă şubredă, vopsită într-un ameţitor albastru. Înainte – un coridor placat, pe de-a-ntregul, cu gresie: pe jos, pe peteţi, pe tavan. Wow, chiar şi pe tavan, i-a scăpat lui C. Ţiganca, mîndră, s-a întors: nu că-i frumos ?
Două uşi. Faţă în faţă. Vopsite frumos, cu roşu. Se vede gestualismul celui ce a ţinut pensula. Un dripping discret transformă podeaua, lîngă uşă, într-o hartă a stării de spirit a zugravului. Nu-i sînge, zise ţiganca, văzînd privirea mea, aţintită în podea. Apoi, scurt, deschise uşa şi mă împinse în încăpere.
Acriu şi prompt olfactiv, un miros de haine murdare şi umede m-a învăluit. De după nişte perdele de plastic, a apărut duduia. Grăsulie, cu un miros de transpiraţie stătută şi cu părul vopsit blond. Mmm-bună dragule, spuse automat.

Cinci zile mai tîrziu conduceam spre 2 Mai. Eram pe Feteşti-Cernavodă şi, mîncărimi crîncene mă sfredeleau în zona pubiană. Alături de mine stătea Victor, care îmi prezenta în linii mari noile DCR-uri de la Sony ; la casetofonul maşinii, Metallica spunea bine ce spunea, iar pe bancheta din spate erau Coca şi Vasile, care îşi repetau rolurile. Pretextînd dureri de stomac, în Constanţa am oprit la un spital. Coadă, nervi. Într-un final, m-am văzut în faţa doctorului. I-am zis de mîncărimile crîncene. Doctorul, o matahală spre vîrsta pensionării, mi-a ordonat, sec, să-mi dau nădragii jos. Blazat, după examinare a dat verdictul: Phthirus pubis. Adică? Adică, lăţei!

Datini şi obiceiuri faine de pe la noi (2)

Azi – Campionatele de fotbal

Probabil că pasionaţii fotbalului îmi vor da cu “huo” iar împătimiţii “sportului rege” îmi vor şterge numărul de telefon din agende. Poate că-i chiar mai bine, fiindcă într-un fel trebuiau să se cearnă lucrurile.
Aşa, măcar voi şti un lucru: rămîn să schimb impresii doar cu snobii mei, pentru care fotbalul, ca energii cheltuite şi pulsiuni dezlănţuite, constituie doar o gregară reprezentare a unor dansuri şamanice, care în timp însă şi-au pierdut substanţa şi înţelesul.

După cum povesteam într-o postare mai veche, chiar pe 1 ianuarie, îmi am sălaşul p-undeva prin Pajura. De-i bine au ba, asta doar posteritatatea va decide.
Cert e că o majoritate a vecinilor (sau poate nu majoritate, dar intuitivi creatori de PR, suficient de vocali pentru a părea majoritate) au celebrat evenimentul Campionatului European de Fotbal cu televizoru’ scos în faţa blocului, cu seminţe, bere şi vocative îndemnuri şi încurajări.
Drept pentru care, fiece meci mai răsărit beneficia de vizionare la evidente standarde sonore ridicate, după care urmau talk-show-uri la uşa de la intrare, faţă de care, Procesul Etapei părea o adunătură de diletanţi. Şi, invariabil, talk-show-urile intrau în prelungiri cu fabuloase partide de table.

Dimineaţa, un scrîşnitor covor din coji de seminţe înveselea paşii pe alee.
Astă seară Campionatul a luat sfîrşit. Nu pot decît să salut că, totuşi, aceste manifestări – hai să le spun – sportive sînt pe o durată clar determinată. Aferim!

Peisaj urban de vară

Someone told me long ago theres a calm before the storm,

I know; its been comin for some time.

When its over, so they say, itll rain a sunny day,

I know; shinin down like water.

I want to know, have you ever seen the rain?

I want to know, have you ever seen the rain

Comin down on a sunny day?

Creedence Clearwater Revival –Have You Ever Seen The Rain?

Ambuteiajul matinal devine o procesiune plină de semnificaţii, care scapă unei prime priviri. Acolo, dintre albăstrui gaze de eşapament, printre maşini scrîşnite, pendulînd între sacru şi profan, aidoma unei Venus care iese din spuma consumerismului, se ridică spre înalte ceruri (gri-)albăstrui (de smog) vise prea coapte şi zemuitoare, speranţe turtite, ca tubul de pastă de dinţi din baie (din care, totuşi, mai scoţi ceva) şi incoerenţe abulice, menite să dadaizeze mass-media, în ritm de Prodigy.
Încălzirea globală e rotundă şi placentară, în interstiţiile sale germinîndu-se speranţa repopulării Groenlandei, întru mîrşave scopuri agricole, după cesionarea drepturilor, de către urmaşii coloniştilor lui Eric cel Roşu.
Peste asfaltul prea-cald duduie tropotul copitelor hergheliilor putere, înhămate sub capote lucioase. Mii de cai scurmă-n colbul bitumului fluid, hidrocarbură gelatinoasă a amintirii altor ere geologice. Sol lucet omnibus şi, în mod democratic, oferă şanse egale pentru insolaţii, indiferent la variabile precum cuantumul salarial ori valoarea de impozitare pentru bunurile imobile. Afazici, cu lejere disonanţe cognitive, şoferii, vechi şi noi ciocoi ai principiului Otto, scuipă noxe spre viitor pe unde, în trecut, vîntul răcoros mîngîia obrajii verzi ai frunzelor.
Fantoma codrului încă mai foşneşte sub giulgiul topit al asfaltului, rîu Styx traversat, pe zebră, de biciclişti, pietoni şi transparente luntrii, măiestru cîrmite de Charon şi dublurile sale.
Iar mai apoi, spre ‘nămiezi, din apa morţilor ce tremură-n depărtare, deasupra şerpuirii drumului, se nasc năluci de răcoare, mişcătoare şi fugare, aidoma unor sărutări furate de pe treapta trenului. Din sînii Verii, revărsaţi opulent peste sutienul cu dantelă roşie, ţîşnesc efluviile de căldură, aidoma jeturilor de lapte din sfîrcurile Herei, născînd galaxii de baloane colorate.

Invadînd Bulgaria

Che confusione

sara perche ti amo

e un'emozione

che cresce piano piano

stringimi forte

e stammi piu vicino

se ci sto bene

sara perche ti amo

Ricchi e Poveri – Sara Perche Ti Amo

Recucerirea Cadrilaterului (şi a litoralului bulgăresc, în general) are pentru urechea mioritică o cadenţă consecventă ritmului de manea (care, la sud de Dunăre devine doar plîngăcios-chirilică), precum şi reconfortanţa unui voiaj în trecut, terasele mai kinki afişînd sonorităţi de un răpitor clasicism: Boney-M, ABBA, Ricchi e Poveri…

Intrarea cu autocarul în Bulgaria mi-a adus în amintire o excursie de două zile, Bucureşti-Ruse-Velico Tîrnovo, făcută pe undeva, prin vara lui ’86, cînd aerul european încă mirosea a Cernobîl, iar eu, elev de liceu, cîştigător al olimpiadei de română, priveam cu ochii mari de uimire meleagurile de unde veneau, la ore de televizor întrerupt, Studio X, Leca noş deţa ori Vsiaca Nedelea.

Zilele acestea mi-au adus în ochi din nou aceeaşi stătută vamă românească, decrepită şi aidoma celei bulgăreşti, ce nu excelează decît prin aceleaşi betoane, rămase-n picioare din vremurile cînd, socialismul glorios se făurea pe meleagurile ţărilor înfrăţite întru steluţa roşie, ce acompania, dîrză , tot mai tocita seceră şi, tot mai ruginitul ciocan.
Un peisaj cu blocuri scorojite transformă panglica şerpuitoare a drumului într-o succesiune de argumente ce pledează, imagistic (şi nu numai), pentru falimentul doctrinei stîngiste şi pentru plesnirea fermă peste rîtul nostalgicilor ce guiţă, cu grea halenă, întru restauraţie de sistem.
Ghearele reci ale amintirilor mi-au rîcîit inima, umplîndu-mi sufletul cu resentimente lipicioase, ca aripile fluturilor de cenuşă, ce sufocă lumina.
După ce voci pierdute în negura amintirilor au ţîşnit, ca spuma dintr-o siclă de Coca-Cola agitată, am început să mă liniştesc, lăsînd drumul să mă legene şi păstrînd doar o remanenţă de lipicioşenie-lipicioasă, ce mi-a mai ţinut, o vreme, falca-ncleştată-n pizda mamei lui Ceauşescu. Generic vorbind…
După care, la capătul a cinci ceasuri petrecute cu şaptezeci la oră, plus opririle strategice pentru pipi (cumplită constantă a autocarelor româeşti, nici toaleta acestuia nu era practicabilă, pe motiv de şofer care o încuiase din varii motive personale!), iată-ne descinşi la Nisipurile de Aur.

Multiple învirtiri pe loc, în giratorii uitate de lume şi şoferi, m-au făcut să-l privesc pe cel ce a mînat dihania autocarului, cu condescendenţa celui ce consemnează, din partea celuilalt, măcar strădania. Dar, faptul că a încuiat closetul autocarului rămîne aceeaşi bilă neagră.

O evidentă şi greu de uitat amintire a stepului bătut, de la ultima benzinărie cu closet şi pînă la tufişul cu famelnice ascunzişuri, ce serveşte drept urinoar călătorilor torţionaţi de şoferii de linie, maniaco-depresivi şi cu compulsive apucături de ferecare a budei din dotarea standard a autocarului.
Într-o parafrazare, poate nu la fel de glorioasă, a celebrului “Vă ordon, treceţi Prutul” m-am alăturat, intempestiv, cohortelor de români ce recuceresc, sezonier, ce-i drept, Cadrilaterul
(şi nu numai). Astfel, într-o browniană mişcare de plimbare – shopping tematic – piscină – masă în parametrii temporari prestabiliţi – clubbing – mal de mare – bar all inclusive from 07.30 till 23.00 – bere locala – vin roşu (sec) – sauna, m-am alăturat oştenilor
consumerismului mioritic care, spre a demonstra c-au şapte vieţi în pieptul de aramă (şi, în subsidiar, calculînd să facă pagubă mai mare decît preţul achitat pentru un all inclusive) au decis să aplice, ca slogan şi credo, un substanţial şi zemos large is beautiful.

Farfurii prea pline, repetat încărcate la bufetul suedez, dedicat însă (gravă eroare!) celor mai viteji dintre traci (sau, mă rog, urmaşilor lor…), pahare cu nu-contează-ce, date peste cap cu viteză de Formula 1, într-o încercare disperată (parcă) de irigare a Saharei, gălăgie şi opulente lanţuri groase, la grumajii masculini, burţi revărsate sub care se ascund, vioaie, puţe dedicate eminamente înjurăturilor cu tentă necrofilă…

Naturii moarte cu burţi şi lanţuri i se adaugă dragălaşe căpşoare blonde, de tinere aspirante la statutul de doamnă (ce p… mea?)
şi, distinse căpşoare roşcate (invariabil), de doamne titularizate, sobre menegerese ori meneger-asistente în viaţa de zi-cu-zi, dar glumeţe (chiar şi private de sex) în conced’…



Peisajului pestriţ şi (aparent) eterogen, compus din ruşi şi români, i se adaugă încă o componentă – cea teutonă.
Compusă preponderent dintr-o medie de vîrstă de 65 +, acestă participaţie la fiesta bulgărească dă o veselă şi optimistă senzaţie de Cocoon…

Una peste alta, cu un nostalgic aer de hibrid, combinatie de Mamaia ’88 + Eforie Nord ’86, peisajul bulgăresc nici nu-i îngrozitor.
Mai cu seamă, că la terase, răsunau hituri clasice ABBA, Ricchi e Poveri, Albano& Romina… Totul e, poate, doar uşor plictisitor. Luat, eventual, în extrem dacă vreţi, doar pe post de aperitiv, la o vacanţă mai generoasă…

Lanţul (amintirilor) lui Lenin

I'm too sexy for my cat, too sexy for my cat

Poor pussy, poor pussy cat

I'm too sexy for my love, too sexy for my love

Love's going to leave me

And I'm too sexy for this song

Right Said Fred - I'm Too Sexy

Pe măsură ce căldura dă în clocot pe străzile bucureştene, plictisul se întinde ca flegma p-un toc cui. Amintiri mai răcoroase sfîrîie pe tejghele, alături de halbe brumate, pe care sahariene gîtlejuri le sorb din priviri.
Păsări de noapte, precum şi chamberlainice păsări spin, se învîrt deasupra şi dedesuptul rămăşiţelor zilei, într-un apoteotic balet menit să spargă nuci, în variantă estivală, Mamaia 1976. Fix un cincinal glorios, după faimoasele teze de la Mangalia.
Luna plină rînjeşte a nesomn canin, ghermănită de mîţele iadului, ţîşnite de la ghena blocului cu alimentară la parter. Miroase a Uniune Europeană şi a varză de Bruxelles. Miorlăituri cu irimiadice tente albionice fac postmoderne trimiteri la scrierile lui Shakespeare / Hamlet / întrebările retorice adresate rămăşiţelor de recuzită, ce-l înlocuiau pe Yorik, după demisia actorului ce deţinea rolul de măsărici.

Probabil că la Bruxelles miroase a mici şi a Bucureşti, dar cine mai stă să le numere…
Nici ambasadele nu mai sînt ce erau odinioară, de veghe-n lanul de secară modificată genetic, pentru obţinerea bio-dieselului.
O şleahtă desculţă de maidanezi zdrenţuroşi fac nuntă în parcare, sub felinarul ce pîlpîie ca un stroboscop îmbătat cu apă chioară. Mire e un cîine cu floace lungi, încîlcite şi pline de ciulini, iar mireasa provine dintr-o familie în care ori străbunicul, ori străbunica, ori niciunul, se puteau mîndri cu tipica seriozitate germană a ciobanului canin . Ceilalţi cîini observă. Şi au un comportament proactiv.
Stelele pîlpîie pe cer, aidoma farurilor de BMW pe autostradă cînd, intempestiv, îţi cere să te dai în lături dinaintea sa. A Măriei-Sale, atotputernicul.
Începe sezonul murăturilor de vară. Castraveţi veniţi din Turcia, cu gînduri cotropitoare, fost-au spintecaţi pe lung, în patru, de paloşul vajnic al gospodinei valahe şi băgaţi, cu dichis (made in Romania), usturoi (made in China), morcov (made in UE) şi ţelină (made in Greece) în borcanul cu saramură.
Celălalte murături (la masculin şi feminin) umplu strident strada, metroul ori autobuzul, cu stratificate miasme axilare, de la acru-n sus, spre ţap.
Nou! S-a deschis sezonul la duşuri! Acum, mult mai curat, chiar şi cu apă rece!
Ploaia de vară vine repede şi ia pe nepregătite praful. Drept pentru care îl bulversează, în vreme ce tobele rămîn, în tot mai mare măsură, neprăfuite.
Fete cu picioare groase aleargă şleampete, plescăind în cadenţe gelatinoase, de tălpi cauciucate, reviriment al şlapilor cu baretă între degetele de la picioare.
În vreme ce şedeam cu dl. Ghiţă la masă, un chelner negricios, dar onest, ne-a adus cafeaua, zîmbind într-una, încurajator. Cafeaua (columbiană, în teorie, diluată homeopatic în ceaşcă) era, într-adevăr, caldă, ceea ce în ţara-i de obîrşie e puţin probabil, dat fiind faptul că acum, la ei, e iarnă. Şi, totuşi, deşi e iarnă, Crăciunul nu le vine mai repede.

Aroma de cafea se ridică în nouri lungi, pe şesuri de porţelan, poziţionînd mai bine, în contextul globalizării, identitatea locală. La fel şi chelnerul, constant negricios, ne-a oferit apoi, cu suverană largheţe, nota de plată, încărcîndu-ne conştiinţa în mod inutil cu tactile bodogăneli colocviale, ce se materializau în roşietice cerculeţe de fum, menite să umple sufletele pustiite de-o iarnă ce, de fapt, e vară.
Iahnia vorbelor amestecate în mojarul sufletelor mici naşte impozite şi taxe locale, menite să aducă bugetului armonie, înţelegere, prosperitate şi bucurie. Penele, prinse-ntre bucile dansatoarelor exotice, dau naştere imaginii unor struţi deşălaţi ce se mişcă aleator-lasciv, la o bară de inox, în vreme ce strategicele picioare ridicate, întru french can-can, dezvăluie epiderme vag acoperite de stringul chiloţilor tanga, cu bubiţe roşietice, de la ultima epilare ieftină. Roşietice sînt şi supuraţiile acneice ale memoriei, care transformă pensionarii de pe bănci în nostalgici ai regimului de stînga

.

Maşinile trec în viteză şi împroaşcă pietonii cu criblură, noroi şi invective. Străzile au gropi, gropile au gropari, iar groparul capitalismului era comunismul care, însă, a sucombat înaintea clientului său. În iarba din părculeţ zace în uitare un lanţ ruginit, pe care se pişă maidanezii, ce-au încins nuntă sub felinar. E lanţul pe care l-a pierdut clasa muncitoare, cu prilejul unui discurs ţinut de Lenin.

Numărul bloggerilor arestaţi pentru opiniile exprimate a crescut

Blogul, sau jurnalul on-line, nu este o formă de exprimare a opiniilor absolut liberă şi lipsită de riscuri. În ultimii ani, zeci de bloggeri din toată lumea au ajuns după gratii din cauza opiniilor sau informaţiilor difuzate în mediul virtual.
Potrivit unui raport publicat la Washington, 64 de oameni au fost arestaţi în ultimii 5 ani pentru că şi-au publicat opiniile pe blog.
Numai anul trecut au fost arestaţi 36 de bloggeri. Cele mai multe cazuri sunt din China, Egipt sau Iran, dar şi bloggeri din Marea Britanie, Franţa, Canada sau Statele Unite au avut probleme.
Marea majoritate a celor arestaţi au vorbit despere corupţia guvernamentală, abuzurile la adresa drepturilor omului sau informaţii despre înăbuşirea acţiunilor de protest.
Pe lângă arestări, circa 30 de ţări au impus restricţii tehnologice în cazul activităţilor on-line. (Realitatea)

Hagialîc

When i'm watchin' my tv

And that man comes on to tell me

How white my shirts can be

But he can't be a man 'cause he doesn't smoke

The same cigarrettes as me

I can't get no, oh no no no

Hey hey hey, that's what i say

I can't get no satisfaction

I can't get no girl reaction'cause i try and i try and i try and i try

I can't get no, i can't get no

Rolling Stones – Satisfaction

Valurile aduc la ţărm alge verzi şi versuri albe. Prozodii născute în zodia leului (sau a capricornului, după caz) pleoscăie şi împrăştie stropii de versuri în jerbe arteziene, croite după Muzica Apelor.
Nisipul înghesuit în clepsidra plajei transformă în mozaic Sporul Casei, hagialîc neştiut de Soare, Apă, Lună şi Cer Înalt.
De dincolo de dunele viselor, turbioane de gînduri învîrt coerent principiile dadaiste care, programatic, au dat un oarece sens presei, prin decuparea cuvintelor de ziar şi recroşetarea acestora în proze şi poezii , fragile ca nişte ouă expuse-n galantar.
Pescăruşii vocalizează onomatopeic, în vreme ce un cuc-de-faleză acoperă foşnetul mării în redundante strigături ce ţin, preponderent, de principiile maieuticii. Din cîntul său repetitiv se moşesc adevăruri esenţiale, de o profunzime ce trece neobservată privirii muritorilor de rînd.
Lumînări de spermanţet, parfumat cu arome identic naturale, pîlpîie, cu albăstrui licăriri de xenon şi aruncă pete de umbră pe chipul senin al realităţii. Din conul de umbră, adevărurile esenţiale, moşite de cîntul de cuc, se strîmbă şi fac schime, aidoma unor plozi uitaţi în cămara cu gemuri şi dulceţuri, mînjiţi la gură de roşietice pete solare de căpşuni, tulburate din somnul lor dulce de intruziunea degetelor de copii.
Abia-auzite, ritmuri de latin-jazz readuc sub pleoapa amintirii povestea păcătoasă a unui triunghi adulterin: Stan Getz, Astrud şi Jõau Gilberto. În ciuda privirilor severe, aruncate de lîngă un prăfuit confesional, de ochii miopi ai unei babe surde, Garota da Ipanema continuă să-nconjoare lumea povestind, cui o ascultă, dintre aburi de cafea şi arome de rom, printre clinchetul cuburilor de gheaţă rotite, leneş, în pahar, despre cum fetele cu piele arămie, brobonită-ntr-o-nfrigurare a senzualităţii, sorb viaţa-ntr-un cocktail cu cointreau. De dincolo de broboanele pielii se ghicesc sînii fermi, dar suprem al feminităţii, calzi şi grei. Iar mîinile femeilor, cîntate de Astrud, au degete nervoase şi suple, cu unghii scurte, de pe care oja a prins să se ciobească, într-o nepăsătoare siguranţă de sine, abandon şi senzualitate.
Opiacei vălătuci de parfum de mare vin noaptea, ostenind cerul şi disperînd Luna, într-un va-et-viens ce ţine, pe undeva, de sonoritatea aparte a tangoului ce nu-ncetează, zi de zi, să-şi ia revanşa… Pe o insulă, undeva unde voi trăi şi eu cîndva, Astor Piazzolla trăieşte şi azi şi cîntă. Dovadă stau mp3-urile ce susură din boxele de la laptop, furtiv concert pe care, pitici mai mici decît quarcii mi-l descarcă pe hard, pe căi numai de ei ştiute, din lumea largă a lui www.
Cînd voi împlin 65 de ani, mă voi reapuca de fumat, undeva, într-o cîrciumă din Amsterdam. Uite-aşa! Dar pînă atunci mai am de dus la capăt încă cinci cincinale glorioase, pline de revoluţionare împliniri.
Uite-aşa, văd că matematica este o disciplină minunată. De exemplu, combinatorica ne învaţă lucruri fabuloase, pe care, dacă le reţii secvenţial, poţi explica, de exemplu, miturile Greciei Antice. Devine logic astfel că, din combinări de “n” valuri luate cîte “n” sezoane (dacă nu discutăm şi de extrasezon), va apărea, în mod logic şi necesar, din spumă, Afrodita.
Cu sonorităţi de saxofon la îndemînă (vezi Stan Getz, despre care pomeneam mai înainte), întreg Olimpul de orientare masculină îşi soarbe ambrozia uşor afumată, gen Old Scotch Whisky, în vreme ce reprezentantele feminităţii Olimpiene se înghesuie în săliţe mici şi prost aerisite, pentru a se ocupa de chestiuni stringente, gen seminarii şi simpozioane feministe, ori Gods Social Responsibility, menite să pună ordine în viaţa muritorilor de rînd (vezi cazul Paris – primul moderator al unui “Miss Contest”, devenit victimă a corectitudinii sale, precum şi a necruţătorilor paparazzi).
Cert, inelul lui Moebius, caz didactic de marketing aplicat fizicii speculative, relevă printr-un performance (care solicită atît Universul nostru cît şi lumile paralele) necesitatea legalizării marijuanei (şi drogurilor uşoare, în general), după modelul Olandei.
Problema este că olandezii au o luminată Monarhie constituţională, cîtă vreme, la noi, un matroz strabic şi arbitrar se dă uţa la timona ţării…